Mă trezesc undeva pe la amiază având la activ aproape 12 ore de somn, după ce timp de cel puțin 3 luni n-a fost noapte în care să n-am parte de insomnii. Mă dezbrac de tricou, îmi schimb boxerii și-mi dau seama că e cam prea răcoare pentru a doua jumătate a lunii iunie.
Merg în bucătărie și îmi fac un ceai, apoi, înfofolit în cearceaful cu care m-am învelit peste noapte, ies pe balcon și trag adânc aer în piept. Adulmec jegul și surâd trist la gândul că aș fi putut fi oriunde altundeva.
Vecinul din blocul de vizavi iese și el pe balcon. Are în mână o punguță sigilată, cu conținut alb, din care varsă jumătate pe o masă perfect plană, face o liniuță scurtă și o prizează la fel de scurt. Apoi se îneacă și începe să tușească. A tras prost, iar praful n-a rămas la nivelul mucoasei nazale, ci s-a dus mai departe și i-a ajuns în gât și din gât în gură. Îl văd cum se strâmbă din cauza gustului amar și își reprimă reflexul de a scuipa, după care înghite chinuit. Mă aștept să vomite, dar n-o face.
Preț de câteva minute rămâne debusolat, privind fix, dar apoi își revine; varsă restul prafului pe masă și mai face o linie. De data asta e mult mai meticulos: se asigură de câteva ori că pulberea nu are cocoloașe, își suflă nasul, rulează o altă bancnotă pe post de tub, își acoperă delicat nara stângă și trage. Așteaptă, așteaptă, gata.
De un an, de când m-am mutat în apartament, încă nu și-a dat seama că am poziția perfectă pentru a-i observa toate mișcările în propria-i casă. Zece minute mai târziu îl văd coborând voios și debordând de energie.
Îmbrăcat într-un costum albastru, cu pantofi maro, înaintează sigur către Mercedesul clasa S, iar când ajunge în dreptul mașinii evită preț de câteva secunde să deschidă portiera. Observă capota, scoate un șervețel din buzunar și încearcă să o șteargă, doar că în următorul moment se aude un hârșâit violent. Din câte mi-am putut da seama, butonii de aur de la sacou au zgâriat capota. Lovește cu piciorul în roată, iar talpa pantofului îmi pare că s-a dezlipit. Până la urmă intră în mașină și demarează. E prea prost ca să fie corporatist.
Privesc din nou blocul din fața mea, iar undeva la etajul întâi o văd pe nevasta unui prieten făcându-și baie și-mi aduc aminte de cum am văzut prima mea femeie dezbrăcată.
Revin cu șase ani în trecut, undeva prin clasa a șaptea și mă găsesc în căminul de nefamiliști, cimitirul copilăriei mele. Stau cu familia, 4 persoane într-o singură cameră dată în chirie tatălui de la locul de muncă; băile și toaletele sunt la comun, iar când organele excretoare își cer dreptul la replică, ies din cameră și merg până în capătul holului. Îmi termin treaba, apoi mai zăbovesc timp de câteva minute la geamul a cărui priveliște dă fix spre un alt cămin, studențesc de această dată.
Rămân mai mult timp blocat într-o poziție incomodă și privesc fix înainte, când deslușesc printre gratii baia fetelor. Sesizez o oarecare mișcare și, după ce timp de 10 minute continui să privesc încordat, constat că nu voi fi dezamăgit. O studentă își face apariția printre aburii fierbinți și se lasă descoperită în plenitudinea privirii mele.
Sânii ca două sfere cicatrizate, cu mameloanele ornate de mici borboane de transpirație, pântecele revărsat peste preaplinul șoldurilor și venusianul ca o platformă de vegetație pletorică alcătuiau imaginea greșită a utopiei mele sexuale, aflate în stadii premature.
Axilele și picioarele erau invadate de păr, dar în acel moment nu mai conta nimic. Byron mă învățase să iubesc femeile, iar acea ființă, care se săpunea furtunos în zona inghinală, habar n-avea că eu stăteam captiv în spatele unor ferestre mizerabile, singurul capabil s-o înțeleg, singurul capabil s-o iubesc așa cum merită. Ceva vreme după aceea mi-am dat seama că de fapt nu se săpunea ci se masturba violent și nici n-avea să afle ce viitor măreț îi pregătise un copil ce se credea bătrân.
Mă întorc la soția prietenului unde mai zăbovesc privind-o preț de câteva minute și disting în linia corpului, în special în fesele cărnoase de o subtilă tentă cabalină, un alt fel de tragism pe care încearcă să-l ascundă în cântecul pe care tocmai începe să-l fredoneze: o căsnicie ratată, culminând cu deformarea unui trup cândva frumos, prin două nașteri și pierderea unei a treia.
Părăsesc balconul și încerc să-mi gătesc ceva, dar revin totuși la pateul vegetal, care cu toate că e scârbos i-au mai pus și ciuperci în compoziție. Apoi plec și alerg, iar flegmele pe care le tot expectorez îmi confirmă că ar trebui să mă las de fumat. Trag concluzia că sportul ăsta nu-i de mine, mă opresc pe o bancă și stau. Aștept. Niște studente se plâng de profesorul care le-a lăsat restante pentru că n-au învățat: „N-am restanță la psiho, am restanță la Hanga!” Eu am restanță pentru că n-am învățat și mi-a fost oricum prea somn ca să rămân până la sfârșitul examenului. De lene ce să mai zic?
Un porumbel îmi ciugulește niște firimituri de pâine din palme, iar doi bărbați scuipă semințe în părculețul unde copiii lor se joacă. Un bătrân înjură tot ce vede în cale, iar transpirația mea începe să atragă muștele.
Mă întorc acasă.
Îmi fac un duș, după care cobor să arunc gunoiul și o descopăr pe scară pe vecina de la 3, cu genunchii la piept, cu ochii umflați, dar nu de somn.
În colțul străzii, lângă singurul magazin non-stop din cartier, doi polițiști își beau cafeaua de seară alături de niște boschetari proaspăt ieșiți de la dezalcoolizare, în timp ce lângă ghenă stă un pici pe care l-am cunoscut de curând și care își dă importanță aprinzând un joint prost rulat. După ce-l ameninț că-l spun lu’ mă-sa se sperie și pleacă. Are vreo 16 ani, dar arată de 13.
Vigilenți ca întotdeauna, poliția stă și așteptă. Poliția întotdeauna așteaptă. „Siguranță și forță!” sună în mintea mea drept anagrama de la „Panică și frică!”
Mă întorc în apartament cu tot cu vecina stâlcită, îi pun niște supă la încălzit și o las să se liniștească și să se spele. Mai târziu apare și mama, iar biata femeie se mai calmează.
Aflu printre bocetele ascuțite și de-a dreptul iritante că bărbătul ei a ajuns acasă și nu i-a convenit cum era aranjat un bibelou, după care l-a luat și i l-a spart în cap. Copilul urla, femeia abia reușea să mai respire și dobitocul continua să-i care picioare în stomac. „Nu era beat, are doar niște probleme.” Mi se face scârbă când aud că-i ține partea după ce bătaie și-a luat și îi spun că e cretină dacă mai rămâne cu el. Mama urlă la mine că sunt cel mai mare idiot de pe fața pământului, că nu așa te porți cu o persoană bruscată, iar eu ies sictirit, dorindu-mi să mă pot duce să-l caftesc pe animal. Cine știe, poate într-o zi o s-o și fac.
O mai aud pe maică-mea cum mă amenință că mă spune tatei și că ea nu m-a crescut așa, în timp ce îmi deschid un Beck’s și televizorul unde văd că Germania conduce cu trei la zero naționala Portugaliei. Cristiano Ronaldo îl înjură pe arbitru, antrenorii îi înjură pe jucători, iar Merkel apaludă frenetic, zâmbind cu patos din loja principală către oficialii portughezi. Știu că n-ar trebui, nu știu de ce, dar mă duce cu gândul la Fairuza Balk.
Termin berea, mă apuc de citit și printre altele aflu că cel mai probabil voi muri de o boală cardiovasculară. Mă rog în sinea mea să fie un atac cerebral violent și sper să nu fie totuși SIDA. În Africa de Sud e jale mare cu HIV.
Mai citesc câte ceva despre scolastici, mai ascult o piesă, Kazi a scos una nouă, apoi mă pun pe scris: „Elogiu târfelor, nu! Tezaur analogic, NU!”
Rămân la Zile Similare și abia aștept să văd ce-o să se întâmple mâine.
Surse fotografii: aievea – am uitat, arhivă personală
