„Dacă vrei ceva în viaţă, întinde mâna şi apucă-l”

 

Jon Krakauer scrie în 1996 experienţa de viaţă care avea să stea la baza ecranizării lui Sean Penn, conturând astfel o călătorie de redescoperire a sinelui. Se pune în scenă povestea lui Christopher McCandless redându-se drama copilului crescut în umbra unei familii materialiste şi a unei societăţi care nu reuşeşte să ofere răspunsuri, ci numai dileme. Băiatul simte astfel dorinţa unei reîntoarceri la începuturi unde valorile au rămas încă neschimbate iar întrebările fundamentale primesc încă răspunsuri. Schimbându-şi numele în Alexander Supertramp, acesta decide să lase în urmă valorile unei lumi pângărite şi să caute adevărul şi frumosul în liniştea uitată a naturii.

Regăsirea omului primordial se caută permanent printre cărţile lui Tolstoy, Thoreau sau Wild, printre întâlnirile pe care le are cu sine sau cu ceilalţi, printre veşnicele cutreierări în zăpada din Alaska. Călătoria sa are ca unic ideal îndepărtarea de constrângere, de spaţiul uman care-l apasă. Chemarea libertăţii răzbate diogenic într-o lume a absurdului, în care legile iraţionalului guvernează. Întâlnirile sale din timpul călătoriei devin puncte cheie, care îl împing înspre analiză proprie, înspre cunoaştere. În jurnalul pe care îl însemnează neîncetat se poate observa repeziciunea cu care se trece de la panică şi angoasă la împlinire şi extaz. Viaţa sa porneşte de la premisa că dacă vrei ceva în viaţă, trebuie doar să întinzi mâna şi să îl iei.

Din punct de vedere actoricesc, personajul pune în evidenţă tocmai dorinţa nestăvilită care a stat şi în spatele rândurilor lui Krakauer. Simpla libertate de a aştepta, de a cugeta îndelung, de a admira cu sufletul deschis ceea ce este la îndemâna oricui pare o condiţie absolută. Viaţa adevărată nu stă în spatele realizărilor materiale sau intelectuale, ci în simplitatea ierbii, în bogăţia umilă a pământului, în sălbăticia care oferă cea mai pură formă de cunoaştere a sinelui.

Cadrele urmăresc cu adâncă profunzime mimica şi gestica, integrându-le subtil într-un tablou al formelor umane. Întreaga ecranizare apare astfel ca un îndemn înspre curaj. Cine priveşte filmul lui Penn nu poate să îşi reţină acel salt al inimii către dorinţa de a încerca necunoscutul, de a reinventa singurătatea, de a lua de la capăt viaţa şi a-i trăi altfel bucuriile. Personajul său atinge în final cunoaşterea înspre care a pornit. Ultima sa filă din jurnal poartă concluzia vieţii sale, restrângând experienţa sa de viaţă într-un singur rând: „ Fericirea este cu adevărat reală doar atunci când este împărtăşită.”

 

Redactor:  Stanciu Flavia

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here