țăran autentic

Autenticitatea ţăranului de altă dată. Înţelepciune. Dragostea de ţară şi de familie. Pasiunea faţă de carte.

Acestea sunt cuvintele ce îl descriu cel mai bine pe Matei Moldovan, un om ce se mândreşte cu poveştile sale de viaţă şi cu vremurile în care a trăit.

L-am găsit într-o zi obişnuită de vineri – muncea pământul de lângă casă. Şi chiar dacă nu l-aş fi găsit în această postură, mâinile bătătorite l-ar fi dat de gol – a muncit mult la viaţa sa, se vede.

Cartea – prima şi marea pasiune. S-a ţinut mereu de carte, fapt pentru care în trecut a fost învăţător. Când vine vorba despre elevii săi şi despre educaţia din vremurile de mult trecute, i se luminează faţa.  A trăit într-o lume în care educaţia era alta, respectul faţă de cel care îşi dă silinţa să te înveţe era altfel, elevii, cât şi profesorii erau dedicaţi.

Dacă aş începe, dar nu în condiţiile din ziua de astăzi, tot învăţător m-aş face. Aşa erau de buni şi ascultători elevii, desigur, asta depindea şi de învăţător, dar nu se putea pune problema să nu-l insulţi pe domnul elev, să nu-l cerţi, să nu-l  jigneşti.”, mi-a mărturisit cu atâta drag.

L-a cunoscut personal şi pe Iuliu Hossu, de care vorbeşte cu atatâ mândrie. Fiind elev la Liceul Inochentie Micu Klein, a avut ocazia să-i cunoască faptele pe care le percepe atât de nobile: „Era un om deosebit. Mergea pe sate şi se interesa, nu din surse exterioare, ci el singur, de copii care aveau o situaţie dificilă – îi lua şi avea grijă de ei până îşi terminau facultatea.”

A fost greu până a reuşit să se realizeze. Trăind într-o perioadă în care omului, mai ales ţăranului, îi erau interzise multe lucruri, a trebuit să renunţe la locul lui natal – de loc, fiind din Sălaj. Constrâns de împrejurări a fost nevoit să îşi ia familia şi să se mute – aşa a ajuns în Aghireşu.

„Eu sunt de fapt sălăjan. Am ajuns aici foarte simplu, stând acolo, neavând mijloc de a merge la şedinţe, de a participa la cercurile pedagogice, plus copilul care trebuia să îşi facă şcoala, iar acolo nu era. Foarte greu am ajuns aici pentru că, din păcate, am fost şi fiu de chiabur – ţăranii care au avut o anumită suprafaţă de pământ şi erau adevăraţi ţărani, harnici, care produceau şi pentru ei şi pentru ceilalţi din societate. Pentru tovarăşi, aceşti oameni erau o ameninţare, erau duşmanii lor numărul 1. Atunci când s-au hotărât să facă colectivele, desigur oamenii s-au opus, veneau îi luau şi plecau – fiecare unde nimerea, de exemplu la canal –  atunci se făcea canalul Dunăre – Marea Neagră cu roaba. Din punctul de vedere a lui Stalin aceasta era singura posibilitate de a scăpa de duşmanii ţării – chiaburimea, intelectualitatea.”

 „Folclorul piere. Nu apreciem şi nu căutăm să-l ducem mai departe.”

Amintirile dureroase se văd pe chipul său, iar revolta încă se simte în glas. Cea mai mare durere – pierderea satului, a tradiţiei, a statutului de ţăran autentic.

„Mai întâi ceea ce au reuşit să realizeze domnii – au reuşit să desfiinţeze proprietatea privată, în al doilea rând au reuşit să îi oblige pe oameni la nişte îndatoriri faţă de tovarăşii din răsărit, la acea perioada zicându-i cotă. Prin aceasta cotă obligau oamenii să dea toate produsele, rămâneau oamenii care aveau o stare materială mai bună, dar nu mai reuşeau să producă atât cât trebuiau să dea. A ajuns bietul ţăran la sapă de lemn. Au venit tovarăşii şi au făcut tovărăşia – adică i-au minţit pe oameni că dacă se vor unii, împreună o să aibă reuşite grozave –  ceea ce nu a fost adevărat – s-a terminat cu colectivul, când a fost cea mai cruntă lovitură pentru întreaga societate românească, nu pentru ţăran, pentru toţi. Pentru că neavând produse de la ţară, inevitabil au suferit toţi.”

Ţăranul a pierdut tot. „Luându-i ţăranului vitele, utilajele, lăsându-l fără nimic, efectiv, l-a determinat să-şi lase satul, ceea ce a fost foarte crunt. Pierzând satul, pierzând obiceiurile, frumuseţea satului prin horă, au pierdut tot ce e creştinesc, tot ce e românesc, tot ce e omenesc. Au reuşit să facă omul de tip nou, iar acest tip de om nou a reuşit să-i transforme în hoţi, mincinoşi, leneşi şi desfrânaţi. Părăsind satul, ţăranul nu a fost nici ţăran, nici muncitor – nu a reuşit niciodată să se adapteze, doar urmaşii lor care s-au născut acolo, au trăit acolo.”

Obişnuit cu disciplina şi implicarea în ceea ce faci, e profund dezamăgit de lumea în care trăim, nu percepe a fi posibil ceea ce se întâmplă în prezent şi nu se teme să îşi suştină părerea.

„Tinerii nu cred ceea ce spun bătrânii, nu că ar fi mai înţelepţi, dar am trecut prin asta şi a fost foarte greu. Dar nici în ziua de astăzi nu se liniştesc, uite aceşti neocomunişti – sunt mai deştepţi şi mai ordinari decât comuniştii. Iată cine ne conduce pe noi, nişte analfabeţi, o persoană care nu ştie să facă un acord în limba română. Eu, ca învăţător, dacă elevii mei de 4 clase ar fi făcut astfel de greşeli, îi mâncam.”

Dragostea unui părinte. Deşi are 85 de ani, încă se ţine zdravăn pe picioare şi nu renunţă la muncă – în copilul său găsind determinarea.

„Am un băiat, dar din păcate nu e prea sănătos, are pensie de boală. Asta mă determină şi la 85 de ani să lucrez, pentru a-l ajuta.”

Despre singurătate, familie şi credinţă. Nu şi-a putut imagina niciodată că ar putea s-o piardă pe cea pe care o iubeşte, i se părea ireal ca ea să-l părăsească, însă inevitabilul s-a întâmplat. Era o zi liniştită, munceau împreună în grădina în care l-am găsit şi eu, dar ea – iubirea – a cedat. Fiind un familist convins, crezând în familia tradiţională şi în iubire, acum, îi e greu singur. Atunci când vorbeşte despre soţia sa, vocea i se înmoaie, iar ochii îi sunt acaparaţi de lacrimi. Acceptă greu faptul că familia tradiţională dispare, iar odată cu ea şi credinţa.

„Soţia mea a fost profesoară de sport. Era atât de bine organizată fizic, nu puteam să cred că s-ar putea ca ea să plece şi eu să rămân, dar s-a întâmplat exact ce nu am vrut. E cumplit pentru familie, când unul dintre ei dispare, dar din păcate, în ziua de azi nu mai e familie, care este baza societăţii. Copii –  nu mai avem nevoie de ei, iar dacă avem îi lăsăm în voia sorţii. Iar atâtea crime câte sunt în zilele astea… pe vremea mea nu se puteau întâmpla sinucideri, crime – chiar dacă ţi-ar fi fost cel mai mare duşman, să îţi fi făcut cel mai mare rău, nu te puteai gândi să-l omori. Toate astea se datorează dispariţiei credinţei în Dumnezeu şi asta datorită preoţilor, pentru că nu îi interesează sufletul creştinilor, ci banii. Cum se poate întâmpla aşa ceva, când dascalul şi preotul erau baza satului?!”

Matei Moldovan este omul simplu de la ţară, deschis, vorbăreţ, muncit, familist şi educat. E un exemplu de „aşa da”, iar poveştile lui de viaţă ar putea fi lecţii pentru cei tineri.

 

Comentarii

comentarii