Viaţa la mănăstire: cum este ea şi care sunt restricţiile pe care le impune

0
366
Viata la mănăstire

În România mănăstirile se află pretutindeni. Ele sunt vizitate frecvent şi respectate de numeroase persoane, dar puţine dintre acestea ştiu cu adevărat ce înseamnă viaţa la mănăstire. Nu multă lume este conştientă de toate restricţiile sale şi paşii care trebuie urmaţi pentru a ajunge la  trăirea unei experienţe creştine adevărate. Înainte de toate, viaţa la mănăstire sau monahală, reprezintă o luptă cu gândurile.

Câte ceva despre istoria mănăstirilor

Viaţa la mănăstire a apărut în diverse forme după venirea mântuitorului. În acea perioadă au existat numeroase grupări, iar unele dintre acestea erau de nazirei. Ei nu se tundeau şi încercau să trăiască o viaţă de reţinere de la tot ce era lumesc. Trăiau numai pentru Dumnezeu. Existau şi anumite grupări care se tundeau şi trăiau după un anumit set de reguli.

Despre pustnici

Cu toate acestea, viaţa monahală adevărată a început cu ajutorul pustnicilor care fugeau de idolatrii în păduri, în locuri în care nu circula nimeni, pentru a nu fi prinşi. Dacă erau văzuţi, erau luaţi şi aruncaţi la fiare sau în ringurile de lupte ale Imperiului Roman.

Cu timpul, tinerii din pustiu au fost aduşi împreună cu bătrânii pentru a învăţa din cunoştinţele lor. Astfel s-a creat chinovia, adică viaţa la mănăstire. S-a păstrat totodată şi viata anahoretică, adică modestă, cât şi cea idioritmică ce reprezintă locuirea mai multor fraţi în acelaşi loc.

Mănăstiri mixte

La început s-au format mănăstirile mixte, formă care s-a păstrat până în secolul VII. După acea perioadă au început să se rărească aceste forme deoarece bărbaţii trebuiau despărţiţi de femei. Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia pentru a se căuta unul pe altul. Acest lucru nu este permis în viaţa monahală. Pentru a nu se mai vedea, s-au creat mănăstirile de călugări şi cele de maici. Au mai rămas în ziua de astăzi unele forme mixte, dar ele sunt în număr mic. Un exemplu de acest fel este mănăstirea mixtă din Essex, Anglia.

viaţa la mănăstireCe trebuie să faci pentru a fi primit în mănăstire

Intrarea în monahism se poate realiza numai cu aprobarea Chiriarhului. Cel care doreşte acest lucru trebuie să facă o cerere scrisă şi să înmâneze următoarele acte: certificatul de naştere, certificatul de botez, actul de studii, iar în cazul minorilor se cere consimţământul ambilor părinţi. Pe lângă cele menţionate mai este nevoie de cazierul judiciar, certificat de stare civilă, recomandarea preotului paroh, act cu privire la stagiul militar şi declaraţia prin care renunţă la avere, iar în final fişa medicală cu privire la starea sănătăţii fizice si psihice. Vârsta minimă pentru a ajunge novice este de 16 ani.

Cele trei stadii ale noviciatului

Noviciatul (ispitirea canonică) este realizat în trei stadii.

Primul stadiu începe de la primirea în mânăstire, până la acceptarea între fraţi. În această perioadă fratele sau sora se află sub îndrumare şi trebuie să facă ascultări de stareţ sau stareţă pentru a-şi demonstra răbdarea şi înclinaţiile practice. Le vor fi interzise gândurile şi nu îşi pot urma propria voinţă. Acest stadiu este unul de cercetare în care îndrumătorul încearcă să afle tot despre candidat. Pe baza acestor lucruri, el va fi acceptat sau respins pentru a trece la admiterea în rândul celor care poartă dulama.

Al doilea stadiu începe de la acea trecere până la îmbrăcarea hainei monahale numite dulama. Aici, fratele se află sub aceeaşi îndrumare şi încearcă să se desprindă tot mai mult de poftele şi aspectele lumeşti. Prin acestea el ajunge să trăiască în răbdare şi înfrânare, uitând de voinţele proprii. Cei care reuşesc să îşi dovedească devotamentul şi să trăiască în rugăciune vor fi recomandaţi Chiriarhului care aprobă trecerea în rândul rasoforilor.

Ultimul stadiu începe cu îmbrăcarea în haina monahală de rasofor şi se termină cu tunderea în monahism. Aici numele i se schimbă, primeşte rasă, culion, camilafcă, centură si metanie. Rasoforul sau rasofora trebuie să aibă o îndrumare şi supraveghere în viaţa monahală. Trebuie să împlinească pravila bisericii, dar şi cele şapte laude. Trebuie totodată să îşi îmbine lucrul cu rugăciunea şi să respecte viata de obşte.

viaţa la mănăstire

Restricţii din viaţa la mănăstire

Atunci când o persoană doreşte să-şi trăiască viaţa la mănăstire, trebuie să fie conştientă de toate sacrificiile pe care trebuie să le îndeplinească. Acestea nu sunt puţine la număr. Pentru a trăi în cadrul mănăstirii trebuie să ai o credinţa puternică.

În momentul în care se face primirea în mănăstire, candidatul trebuie să renunţe la toate bunurile pe care le deţine. El sau ea trebuie să se pregătească de o viaţă cât mai simplă, atât din punct de vedere financiar, cât şi din punct de vedere sufletesc. În monahism tot ce înseamnă bun se consideră a fi al mănăstirii şi nimic individual.

O altă restricţie este cea a căsătoriei. Călugării sau maicile nu au dreptul la căsătorie, la întemeierea unei familii. Aceştia trebuie să fie devotaţi în totalitate lui Dumnezeu. Le este interzis să aibă pofte sau gânduri, iar din acest motiv spovedania este foarte deasă.

Condiţii scăzute de trai şi părăsirea mănăstirii cu bilet de voie

Din punct de vedere al traiului, viaţa la mănăstire nu oferă condiţii favorabile. Nu le este permis să mănânce orice, doar ce a fost văzut la mântuitor (precum peştele). Le este interzis alcoolul sau orice alt factor care dăunează sănătăţii, iar noaptea aceştia dorm pe paturi din lemn.

Dacă la un moment dat călugării vor să părăsească pentru o perioadă mănăstirea, aceştia au nevoie de un bilet de voie. În cazul în care cererea le este refuzată, ei nu vor putea pleca de la mănăstire. În ceea ce priveşte legătura cu oamenii din afara mănăstirii, stareţul sau stareţa sunt singurii cărora le este permis să relaţioneze cu ei.

Trecerea de la poftele lumești la monahism

Chiar dacă ai o voinţă puternică, iar credinţa în Dumnezeu îţi este de nemișcat, trecerea de la un trai obișnuit la viaţa la mănăstire poate să fie una traumatizantă. În urma intervievării unui părinte-călugăr și a unei stareţe de la o mănăstire din partea de Nord-Vest a României, se pot observa diferenţe mari în acomodarea cu viaţa la mănăstire în funcţie de perioada din viaţă în care au adoptat acest tip de trai.

Viaţa la mănăstire

Acomodarea cu viaţa la mănăstire de la o vârstă fragedă 

Stareţa s-a alăturat mănăstirii la vârsta de 16 ani. Ea a afirmat că schimbarea nu a fost una grea deoarece odată ce ai o credinţă puternică în Dumnezeu, totul devine mai ușor. A spus și că nu este dificil să intri în mănăstire de mic pentru că încă nu ai avut timp să înveţi să faci lucrurile în felul tău. Astel, ascultarea de stareţ sau stareţă este ușor de realizat.

După o perioadă mai lungă de viaţă

Pe de altă parte, părintele-călugăr care a adoptat acest stil de viaţă dupa ce a trăit 37 de ani în afara lui, a spus că este un lucru extrem de complicat și că mulţi care încearcă nu reușesc să meargă până la capăt. Pe el credinţa l-a ajutat să ajungă mai departe.

Diferenţa dintre cele două tipuri de primire în mănăstire

Cu toate că atât stareţa, cât și părintele-călugărul au avut o credinţă arzătoare, gradul de dificultate a fost unul extrem de diferit. Este mult mai grea transformarea în momentul în care o persoană a avut realizări pentru care a luptat toată viaţa. A fost nevoit să renunţe la ele. Dacă te alături de la o vârstă fragedă, este mai ușor. Nu ai atât de multe lucruri de pierdut, iar experienţa trăită este una relativ scurtă.

„A fost foarte greu în sensul că tu vrei să ai o profesie, te-ai străduit să ajungi la un nivel acolo în lume și in momentul ăla să lași totul e foarte greu. E ca și cum te-ai duce pe lună și ai vrea să trăiești acolo. E ceva ce n-ai mai întâlnit, totul e nou.”, a declarat călugărul.