,,Cineva ia o coală albă, mare, de hârtie… și, cu un marker negru, face un punct gros, apăsat, serios, drept în mijlocul colii. Apoi arată coala tuturor și întreabă: Ce vedeti aici, în mâna mea?
Eu: Un punct… apăsat.
Tu: …o pată neagră?
El: E un punct, dar foarte gros!
Ea: Un semn…?
După toate răspunsurile primite, spune: Vedeți cu toții un punct. Negru, apăsat. Dar o coală mare de hârtie nu vede nimeni?”
Firea umană e categoric o alegorie complexă și paradoxală. Suntem o creație a binelui, care se împiedică deseori de rău. Suntem veșnic atrași de necunoscut, deși stabilitatea ne creează echilibrul. Avem la dispoziție o serie de clipe pe care le risipim. Transformăm utilul în inutil și ajungem să ne trasnformam și noi în ceea ce spuneam că nu vom fi vreodată. Suntem toți buni judecători, dar când ne aflăm în boxa acuzatului ne piere talentul. Și, în final, vedem doar ceea ce vrem noi să vedem. Iar de aici derivă o mare parte din paradoxurile vieții noastre.
Optimistul vede întotdeauna partea bună a lucrurilor, pesimistul privește doar acea parte veșnic goală a paharului său. Luăm o decizie, apoi observăm că totul se mulează pe ea și gândim că am făcut ceea ce trebuia. Oare dacă alegeam altceva, lucrurile nu stăteau la fel? Alegem, asta facem. Apoi tot ce căutăm e ca lucrurile să fie în conformitate cu alegerea noastră. Alegem să auzim ceea ce vrem dintr-o conversație, să rememorăm cuvintele care ne sunt folositoare. Alegem să păstrăm dintr-o amintire doar o parte, alegem să vedem într-un om exact ceea ce vrem noi să vedem. Deseori atribuim o suită de caracteristici unei persoane din supoziție pură și ne formăm o părere strict bazată pe ceea ce noi voiam să vedem în ea, apoi ajungem să fim dezamăgiți.
Aici ajungem, la dezamăgirea că lucrurile nu au fost cum noi credeam. Ar trebui să ne oprim pentru o secundă în loc și să realizăm că lucrurile au fost fix așa mereu, doar că noi am vrut să vedem cu totul altceva, am vrut să vedem ceea ce aveam nevoie în momentul respectiv. Iar aici este doar vina noastră. E deplasat să blamezi un om că nu e ceea ce credeai sau că s-a dovedit a fi altceva. Doar urmărind sintaxa propoziției observi greșeala: credeai. Atât doar, credeai. Deseori apare acest efect de halou: observi o calitate pe care o apreciezi, apoi inconștient sau conștient îi adaugi toate caracteristicile aferente acelei calități. Întreg personajul e creat de tine ori măcar o bună parte.
Hârtia a fost de la bun început acolo, dar nu asta am vrut să vedem, căci era doar o banală hârtie. Am văzut ceea ce ieșea în evidența, doar că în spatele acelui lucru evident se află adevăratul fond. La fel, oamenii tind să iasă în evidență prin ceva. În spatele acelui ceva, însă, ei au o altă poveste. Așa că înainte să judecăm, înainte să punem etichete – pozitive sau negative – ar trebui să ne ridicăm undeva deasupra și să vedem imaginea de ansamblu, să nu mai încercam să observăm fix ceea ce ne dorim noi, bazat doar pe principiile și ideile noastre de viață. Și poate, doar poate, vom avea șansa să creștem în proprii ochi, să ne dezvoltăm spiritual, lărgindu-ne necontenit viziunea despre această lume complexă.
Sursă: www.drstoica.wordpress.com
