Să revenim la Bergman. O plăcere cinefilă cu fiecare film al său văzut sau revăzut. Alte orizonturi de înțelegere, alte modalități de interpretare a muncii sale ca regizor, alte introspecții, idei de internalizat și goluri în stomac pentru fiecare gând propriu pus în scenă de însuși Bergman.
„Vargtimmen” sau „The hour of the wolf”, un film surrealist, psihologic, pe care un cinefil l-ar considera o capodoperă. Eu îi spun doar „Masterpiece”. Ceva secvențe dramatico-horror, poate că a doua oară nu aș mai alege să-l văd la 12 noaptea.
Nelipsita din filmele (dacă le pot numi așa) „bergamiene”, Liv Ullman, face din nou un rol de excepție, acesta potrivindu-i-se ca o mănușă. Ca de altfel toate pe care le joacă în filmele regizorului.
Ea e o soție de artist pe nume Alma, întregul film fiind expus din perspectiva ei, adresându-se direct audienței. Ea povestește despre dispariția bărbatului său Johan, a cărui existență ne este prezentată prin prisma cuvintelor femeii și a jurnalului pe care el însuși l-a lăsat în urmă. Cei doi locuiesc pe o insulă mică și nu prea populată, unde pictorul caută liniște după o criză existențială despre care nu avem prea multe detalii. Johan cunoaște tot felul de oameni bizari care ajung să-l abordeze, considerându-i, după cuvintele Almei, demoni.
Ea ajunge să-i citească jurnalul soțului, aflând că acesta nu este urmărit doar de fantome ciudate, ci și de imaginea fostei iubiri pe nume Veronica Vogler. Cei doi interacționează cu vecinii care locuiesc într-un castel din apropiere, fiind invitați la masă la ei. După cină, cuplul ajunge într-o cameră care are pe perete un portret pictat de Johan, portret al Veronicăi Vogler. („Part of my solitude”)
Insomnia artistului se agravează, Alma stând trează cu el în orele nopții, auzind despre istorii dureroase ale copilăriei lui Johan și despre pasiunea arzătoare dintre el și Veronica Vogler. Aflând că aceasta urmează să fie invitată la castel, se ceartă cu Alma, o împușcă și fuge spre locul în care ar putea s-o întâlnească. Toți cei de acolo se arată a fi demonii de care Johan îi povestise Almei. Acesta dispare în pădure, Liv rămânând singură.
Eu văd filmul ca reprezentând ororile și chinul prin care trece un artist în actul creației, ceva atât de personal pentru fiecare dintre noi care încearcă să lase ceva posterității. Mă-ntreb doar, dacă erau niște demoni din propria imaginație a lui Johan, Alma de ce îi vedea la rându-i?
Sursă fotografie: www.wadswerthrap.blogspot.com
