un pas în urma serafimilor

Filmele românești au urcat pe o scară care adaugă câte o treaptă de supremație cu fiecare film apărut. Regizorii s-au întrecut în idei și în povești, iar în fiecare an, apar acele filme care dau un răspuns la întrebările societății actuale.

Oricât de indecis ai fi atunci când decizi să te uiți la un film românesc, după, o să rămâi surprins că îndoielile tale vor fi schimbate în extaz.

Cam așa s-a întâmplat și în cazul meu. Filmul cu pricina este „Un pas în urma serafimilor”. E cam târziu să-mi dau cu părere acum, filmul fiind apărut în septembrie. Nu o zic ca fiind un reproș pentru mine, ci pur și simplu am avut reticențe pentru a-l vedea. Dar în perioada asta m-am decis să-mi fac curaj să-l vizionez. S-a întâmplat exact de ziua mea. Pot să iau această întâmplare ca fiind un mic cadou, neașteptat.

Un pas în urma serafimilor e o autobiografie a regizorului, Daniel Sandu. Povestea ilustrează viața dusă de câțiva tineri în incinta unui seminar teologic. Descoperim aici o poveste care nu scoate la iveală cum se desfășoară ad litteram cursurile în acest sistem, ci care e fața nevăzută din spatele unui seminar.

Cum trebuie să arați sau cum trebuie să te comporți ca să aderezi la efectul de turmă, deja format. Gabriel, protagonistul, e un tânăr care își dorește să devină preot. Sau așa i s-a impus, cel puțin. „Te pui în bancă cu Tudor” – primul îndemn pe care părinții i-l adresează lui Gabriel. Tudor, fiind primul admis la seminarul teologic. Nu-ți crea propria identitate, stai cu unul care e mai bun, doar ai ce învăța de la el. Prin această frază am început să prind sensul ideii ilustrate în film.

Un pas în urma serafimilor scoate la iveală personaje care distrug dogma clasică și înfățișează comportamente total neașteptate. Părintele Ivan, cel care ar trebui să fie modelul tinerilor, se arată de fapt, a fi demonul cu chip de înger. Tinerii care sunt învățați să respecte cu strictețe regulile, le încalcă fără prea multe reticențe.

Gabriel, împreună cu tinerii mai mari care și-au creat cumva o imagine de băieții răi ai seminarului, încalcă regulile de „bun creștin în formare”. Chiulesc, pun la cale lucruri care nu sunt admise în seminar, perturbă liniștea și „păcătuiesc” cu fetele.

Și de unde atâta libertate într-un proces de formare a unor tineri teologi? Atunci când cei care ar trebui să îți devină mentori în viață, îți arătă de fapt că nu funcționează conform regulilor legale, faci și tu ca ei?

Sau, cel mai bine, încerci să înțelegi și să îți răspunzi la întrebarea, de ce? De ce ne ghidăm tot timpul după cine e cel mai sus pe scara socială? Răspunsul la întrebare are multe piedici, însă, odată ce începi să urmărești Un pas în urma serafimilor, îți vei pune automat această întrebare. Și automat, îi vei căuta și răspuns.un pas în urma serafimilor

Într-un interviu, Daniel Sandu spunea: Nu cred ca filmul va schimba ceva. Dar ce mi-aș dori totuși, dacă ar putea să facă acest film, ar fi să încurajeze oamenii care îl văd și în special tinerii să îndrăznească să pună întrebări. Să pună întrebări chiar incomode”.

Eu cred că filmul chiar a schimbat ceva. Mentalități. Cel puțin din perspectiva mea. De reținut faptul că Un pas în urma serafimilor nu e un atac la adresa Bisericii. Nu se încearcă a crea o imagine defăimătoare, care deja există.  E doar un simplu semnal de alarmă la ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. Asta dacă vrei cu adevărat să vezi adevărata forma a realității.

Un pas în urma serafimilor e filmul care a făcut lumea cinematografică românească, în 2017, să înflorească. Un film care adâncește dorința de a afla cine ești cu adevărat, într-o lume ghidată după fapte nefirești. Trăiești odată cu faptele prezentate și ți se naște automat pofta de a descoperi care e cu adevărat verosimilitatea vieții.

sursă foto: cinemagia.ro

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here