,,Tăria minții vine prin exercițiu și nu prin repaos.” (Alexander Pope)
Astăzi a fost prima probă scrisă a examenului de Bacalaureat și mi-a fost imposibil să nu îmi amintesc cum eram eu acum un an: emoții la puterea n, că să rămânem în același registru. Dragilor, voi ce astăzi ați dat probă de Bac, probabil ați tot auzit cum că acesta este examenul maturității. Eu, una, râdeam în sinea mea ori de câte ori vreun ilustru dascăl îmi afișa cu nonșalantă un zâmbet superior atașat de această sintagmă.
Maturitatea nu vine printr-un examen pentru care ai tocit de mama focului în ultima vreme (dacă ai făcut și asta), maturitatea tind să cred că, dacă stăm să o analizăm prin această situație, se leagă cu ceea ce dobândești prin muncă. Să spuneam că, la un anumit nivel, ar fi un examen al maturității pentru cei ce de-a lungul celor doisprezece ani în care au fost elevi au ținut seamă de proverbul ,,ai carte, ai parte”: au știut să își dezvolte intelectul luând din acest sistem de învățământ românesc total imperfect ceea ce era perfect pentru ei. Pentru că altfel nu o pot gândi așa cum mi-a fost servită mie, acum un an și cum va este servită și vouă acum. Nu văd manieră prin care o programă fixă îți definește maturitatea intelctuala, la fel cum nici nu înțeleg de ce învățatul mot-a-mot a unor comentarii (sau se presupune că ar trebui făcute pe loc?) definește inteligența ta. Ok, ai o capacitate de memorare; bun, cam asta arată. La fel merg lucrurile în cazul tuturor materiilor la care tot ce trebuie să faci e să tocești. În ceea ce privește restul materiilor, științele fixe, recunosc că este nevoie de muncă și o oarecare doză de deșteptăciune. Tind că cred, oricum, că munca intelectuală merge mână în mână cu inteligența – nativă sau dobândită, această trebuie lucrată.
Chiar și așa, sintagma pe care am tot pomenit-o cere prea mult. Ca să ofer, totuși, Cezarului ce este al Cezarului, îmi permit să spun că este, într-adevăr, o perioadă a trecerii înspre maturitate. E momentul oarecum decisiv în care tu, un om ce n-a trecut de mult de copilărie, ești pus în față unei întrebări ce te depășește: ce faci cu viitorul tău? Ce facultate vrei să urmezi, ce meserie ți s-ar potrivi, sunt întrebările ce îți tot urlă prin capușorul tău. Ai anumite afinități, unele viziuni despre cum vrei să fie lucrurile și alegi. Că este sau nu alegerea corectă, timpul e singurul care îți va arăta. La fel cum timpul îți va spune, fix peste un an, când, la rândul tău îi vei vedea pe ceilalți dând bacul, că nu merită; tot acel stres, gânduri negative, pentru nimic: pentru o notă care, per total, nu exprimă cine ești și exprimă într-o prea mică măsură abilitățile tale intelectuale. Bineînțeles, există cazuri și cazuri, excepții.
Bac-ul e doar un examen. Aparține unei perioade decisive a vieții în măsură în care este luat în serios. E trist să realizezi că dacă ar avea toți un nivel mai ridicat și o responsabilitate mai mare în ceea ce privește propriul lor viitor, lucurile ar sta altfel. Din păcate, în sistemul actual, cei buni, cei care învață, sunt excepțiile care au de suferit de pe urma copleșitoarei majorități a cărei valoare nu e nicidecum cea ce stă în minte.
În fața excepțiilor, în față celor care iau în serios verbul ,,a învăța”, mă înclin. Sper să nu rămâneți cu același gust amar pe care l-am avut eu, în ciuda notei obținute, din cauza sistemului corupt. Sper să realizați că examenul acesta îl dați cu voi înșivă, cu mintea voastră pe care ați antrenat-o în doisprezece ani de zile. Va doresc să vă păstrați aceeași foame nestăvilită de învățătura pe tot parcursul vieții. Și, în loc de încheiere, va las vorbele cuiva ce știe sigur mai multe decât mine:
,,Învață câte ceva nou în fiecare zi când soarele îți este deasupra. Dacă faci asta, nu vei fi niciodată bătrân.” Lois Bey
Sursă fotografie: www.facebook.com