The oldest question in the book! Vă puteți imagina cum ar fi decurs copilăria noastră fără o asemenea întrebare? Gândiți-vă la un un fel de mâncare fără sare și fără piper, la un meci de fotbal fără goluri, o petrecere în pijamale fără bătaie cu perne, sau să te uiti la un film fără popcorn. E no fun, trebuie să fim sinceri. Un astfel de brain teaser, în ciuda faptului că era mai enervant decât un ghimpe în picior, te punea pe tine în centrul atenției și îți oferea posibilitatea să crești în ochii celorlalți. Simțeai deja luminile reflectoarelor care aproape că te orbeau și erai cumva împărțit între ceea ce vrei să devii și ceea ce vor părinții tăi. Secretul era să țintești întotdeauna cât mai sus pentru ca toți să te admire. Ce mi se pare amuzant este faptul că idealurile noastre nu se legau între ele, uneori erau chiar la poluri opuse. Asta nu avea nicio importanță. Părinții continuau să ne susțină oricât de nebunești ar fi fost ideile noastre.
Ați auzit de expresia „copiii spun lucruri trăsnite”? De la supereroi, prințese, cavaleri în armură, până la astronauți, scafandri, în esență, orice era catalogat ca fiind „cool” la momentul respectiv.
În ceea ce mă privește, aveam următoarele planuri:
1. Să devin cântăreață. Pe vremea când eram mică existau două tabere: cei care o apreciau pe Christina Aguilera și cei din tabăra lui Britney Spears. Nu am să mint. Britney era cea pe care o admiram și pe muzica ei mă vedeam cântând pe scenă. Pentru mine era cântăreața perfectă, cu vocea perfectă, iar când melodiile ei se difuzau la TV, închideam ochii și îmi imaginam cum ar fi să mă aflu eu în locul ei. Cu imaginația stăteam bine, nu asta era ceea ce mă împiedica. Ci vocea, acolo era buba. Cu o voce ca oricare alta, nu ai cum să fii Britney, nu în viața asta. Așa că am abandonat planul.
2. Să devin actriță. O viață plină de glamour, petreceri, oameni frumoși sună bine. Cine nu și-ar dori asta pentru el? Ei bine, e ceva mai complicat de atât. Toate astea fac parte din acest film, însă aduc după ele multe sacrificii, muncă, nu vin cu una cu două. După câteva încercări timide în liceu, am realizat că îmi lipsește pokerface-ul tipic fiecărui actor. Acestea fiind spuse, am trecut la următorul plan.
3. Să devin avocat. Una dintre cele mai tentante meserii. De ce? Pentru că ai puterea să faci dreptate, să ajuți oameni care au nevoie de sprijin și ai satisfacția că ai contribuit cu ceva pentru a îmbunătăți societatea în care trăim. Asta în teorie. Avocații sunt adesea forțați să facă lucruri nu tocmai etice, sunt capabili să treacă peste oriceoricine pentru a ajunge la rezultatul dorit. Se merge pe principiul: scopul scuză mijloacele. Lucru care m-a făcut să mă îndepărtez de această meserie în care veninul se împăștie cu ajutorul vorbelor mai ceva ca viteza luminii.
Acum, după ce a trecut perioada aia a tinereții fără griji, în care în mod ironic știam sau cel puțin aveam idee de ceea ce voiam să fac… s-au instalat incertitudinea și o oarecare teamă pentru viitor. Nu-mi tremură picioarele, însă trebuie să recunoaștem că vremurile s-au schimbat, nesiguranța în zilele noastre nu își mai are locul și suntem forțați să ne maturizăm cât ai spune un, deux, trois. Nu totul poate să meargă conform planului, tocmai din această cauză vă lansez întrebarea: ce vă doreați în copilărie și cât de departe sunteți acum de acel vis?
Sursă foto: tumblr.com