Eduard deschide ușa de la baie încet. Îl doare un pic capul și deja simte că azi nu este o zi bună de uitat în oglindă. Totuși, ochii îi fug direct la oglindă atunci când se spală pe dinți. Un moment de liniște, iar apoi începe să plângă. Azi fața lui nu pare a fi a lui, iar el se bucură că cel puțin oglinda nu îi prinde tot corpul, deoarece atunci ar fi fost mai rău.
În același timp, la câteva mii de kilometri distanță, V.A. se uită în oglindă. Trebuie curând să meargă până la magazin. Până să iasă din casă, se dă cu un pic de mascara. Fața ei se transformă dintr-o dată în subconștientul ei. Chiar dacă mascara nu pare să schimbe prea multe, ea se bucură că nu se mai simte goală.
În timp ce Eduard Merilă a fost diagnosticat cu tulburare de dismorfie corporală, V.A. crede că are această tulburare și se informează pe zi ce trece tot mai mult ea. Ambele persoane au relativ de aceleași simptome, ceea ce o face pe V.A. să creadă că este posibil ca și ea să sufere dismorfie corporală.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății, tulburarea de dismorfie corporală este preocupația persistentă cu felul în care persoanele își percep înfățișarea. Un simptom important este modul în care persoanele care suferă de această tulburare tind să fie excesiv de conștienți legat de cele mai mici defecte ale corpului lor. De la acest simptom, persoana care suferă de dismorfie corporală poate începe să evite oglinzi, să își schimbe stilul vestimentar sau să se compare permanent cu alte persoane din punct de vedere al înfățișării acestora. De asemenea, un studiu realizat de King’s College London estimează că 1.9% din populația adolescenților și 2.2% din cea a studenților suferă de dismorfie corporală.
Primul contact cu tulburarea
V.A. a avut în jur de 13 ani când a aflat de dismorfia corporală de pe Tumblr. Aceasta a spus că era imposibil de evitat un astfel de termen în acea perioadă, întreg site-ul fiind plin de lume care romanța diferite tulburări, unii utilizatori fiind chiar atrași de persoane obeze sau cu anorexie. De-a lungul timpului, ea a început să se intereseze de această tulburare, deoarece se regăsea în anumite simptome.
„Mă uitam în oglindă și mă gândeam la operații estetice. De altfel, când eram mică aveam și obiceiul de a pune în jurul taliei bandă adezivă ca să pară mai mică.” Aceasta a ajuns în punctul în care a citit și cărți de specialitate despre dismorfia corporală, în acest moment tot ce îi mai trebuie fiind un diagnostic oficial.
Pe de altă parte, Eduard a auzit prima oară de dismorfie corporală când era în clasa a IX – a. El se uita adesea la o creatoare de conținut de pe Youtube care a fost diagnosticată cu această tulburare. El a ajuns într-un final la psiholog care i-a confirmat bănuielile, după o perioadă în care nu credea că s-ar putea să sufere de acest diagnostic.
De asemenea, Eduard a precizat cum până la diagnosticul oficial obișuia să facă un exercițiu care îl ajuta să îți controleze gândurile: „iei bucăți de sfoară și prima oară faci cercuri în timp ce te gândești la cât de mari ar trebui să fie ca să îți înconjori o parte a corpului. După, iei un alt set de bucăți de sfori și le pui de data asta în jurul brațelor, taliei sau ce vrei tu. Așa poți observa diferența și cât de falsă poate fi perspectiva ta asupra mărimii propriului corp.”
Viața cu tulburarea de dismorfie corporală
Eduard afirmă că adesea când acesta făcea referire la cum are probleme cu imaginea de sine, el se întâlnea cu reacții precum „alții o au mai rău ca tine” sau „te rog nu mai gândi așa”. Atât el, cât și V.A. consideră că nu mulți înțeleg cu adevărat ce înseamnă să nu îți accepți propriul corp și tot ce își doresc este înțelegere. „La un moment dat te oprești din a mai vorbi.”, a zis V.A. în continuare.
Dismorfia corporală afectează persoanele care suferă de aceasta și când vine vorba de viața cotidiană. În cartea „Understanding Body Dysmorphic Disorder” scrisă de Katharine Phillips, aceasta prezintă un grafic în capitolul șapte al cărții care arată cum cei diagnosticați cu aceasta tulburare au o experiență socială mai nesatisfăcătoare decât restul comunității. (scorurile mai mari indică acest lucru)
În același timp, V.A. oferă un exemplu care dezvăluie clar cum viața îi este afectată de un simptom al dismorfiei corporale. Ea spune că: „Nu prea ies din casă fără cel puțin un gram de machiaj pe față. Am impresia că dacă nu port mascara mă simt foarte goală și că toate defectele mele ies la iveală, deși este doar mascara”.
Un alt mod prin care viața le este afectată este modul în care ei decid să se îmbrace, prin ceea ce evită să poarte. În timp ce Eduard zice că el preferă hainele largi, V.A. a precizat că ea preferă hainele strâmte, deoarece în hainele largi se simte ca o bilă.
Totuși, un lucru pentru care amândoi au căzut de acord este faptul că oglinda este adesea cel mai mare inamic al unei persoane care suferă de tulburare de dismorfie corporală. Eduard spune că: „Am zile când mă uit în oglindă și plâng instant. Nici măcar nu-mi văzut tot corpul. Uneori am impulsul să iau o foarfecă și să tai grăsimea de pe mine.”: iar V.A. a precizat cum atunci când era mică se uita în oglindă în timp ce se machia cu scopul de a încerca cumva să își modifice fața.
De unde începe și cum poate fi tratată?
Conform Katharinei Phillips, un posibil factor care poate determina apariția dismorfiei corporale este o traumă din copilărie. Ea spune în cartea sa, „Understanding Body Dysmorphic Disorder”, că 68% dintre cei care au primit acest diagnostic au fost neglijați emoțional în copilărie. Un alt factor important posibil este accentul pe care societatea îl pune pe înfățișare. Totuși, aceasta menționează că factorul social mereu însoțește altă cauză, deoarece „tulburarea de dismorfie corporală a fost descrisă încă din anii 1800, cu mult înainte ca media să aibă puterea pe care o are acum.”
Un mod prin care tulburarea poate fi tratată sau ținută sub control este terapia cognitivă care face parte din familia terapiilor comportamental-cognitive. Aceasta se bazează pe voința pacientului de a trece peste probleme printr-o confruntare directă cu acestea. Un studiu intitulat „Terapia cognitivă în tratarea tulburării de dismorfie corporală” realizat în 2001 de către Gina M. Geremia și Fugen Neziroglu arată cum în cursul a 15 săptămâni, rata obsesiei pentru anumite detalii ale înfățișării a scăzut, iar trei participanți au arătat îmbunătățiri și la nivelul depresiei, respectiv al anxietății.
Tulburarea de dismorfie corporală poate fi ușor confundat cu nevoia de atenție sau cu vanitatea. Totuși, oamenii care suferă de acest diagnostic se confruntă uneori cu situații care le creează probleme în viața de zi cu zi. Astfel, Eduard și V.A. consideră că această tulburare merită mai multă atenție, deoarece doar pentru că este doar la nivel mintal, nu înseamnă că este mai puțin importantă decât orice alt diagnostic care poate fi văzut cu ochiul liber.
