„Coborâm la prima”: ai văzut și tu posterul prin București măcar o dată. Ai văzut și numele regizorului, adică Tedy Necula. Filmele inspiraționale nu sunt mereu pe placul tuturor și se întâmplă des ca oamenii să nu înțeleagă despre ce e vorba în ele. Tedy a înțeles care e treaba cu motivația și a încercat să o transpună într-un film cu actori de excepție pentru ca mesajul să ajungă tare și clar la toată lumea.
Tedy Necula este copilul care a jucat când era mic în „Noro”, alături de actori îndrăgiți și în regia lui Radu Gabrea. Acum, a devenit la rândul său regizor. Tedy suferă de o formă de paralizie care îi afectează mâinile și picioarele încă din naștere. Însă acest lucru nu îl împiedică să zâmbească și să creeze lucrări cinematografice de excepție. Alături de scenarista Alexandra Axinte, au reușit să-i aducă la un loc pe Constantin Cotimanis, Teodora Mareș, Adrian Păduraru și alții, și să transforme o tragedie într-o călătorie spre redescoperirea sinelui.
În acest mic interviu, Tedy vorbește puțin despre el și despre filmul pe care încă-l poți vedea în anumite locații. Nu e prea târziu să redescoperi cinematografia românească.
- Internetul știe multe lucruri despre tine, dar cred că cel mai evident e faptul că ai un handicap. Care e cel mai puțin evident lucru pe care oamenii nu îl știu despre Tedy, omul din spatele filmului care a devenit un fel de fenomen?
Evident, ne-evident sunt multe lucruri, adică toate pe care nu le-am spus sau nu le-am arătat. Probabil nu se știe că fac sport sau că nu sunt deloc statornic.
- „Coborâm la prima” a fost deja vizionat de mulți oameni, cu toții reuniți de curiozitatea de a ști, în primul rând, de ce acțiunea a fost plasată a doua zi după incendiul de la Colectiv. Așa că, de ce Colectiv și nu un alt moment semnificativ pentru România, când sunt atâtea din care să alegi?
Pentru că așa ne-a venit în gând mie și scenaristei. Și pentru că toată lumea vorbește de Colectiv ca tragic-cauzalitate, nu prea mult despre partea asta de după care chiar a afectat oamenii.
- Pe lângă faptul că ești regizor, mai faci și alte lucruri. Ce te solicită mai mult: să fii speaker motivațional, regizor, prieten, fiu?
Mă împart între toate chestiile astea, încerc să le prioritizez. E interesant că atunci când trebuie să vorbesc despre un anumit subiect, lumea se așteaptă să îmi iau timp să meditez. Dar, de fapt, sunt foarte instinctiv și impulsiv, într-o oarecare măsură. Și tocmai asta mă face să găsesc greu un echilibru între toate părțile de care spuneai. Dacă aș ști să dau timp fiecărei părți, aș ști să fiu și un fiu mai bun, și un prieten mai bun și un regizor mai bun, și un speaker mai puțin din topor.
În același timp m-am gândit de multe ori că nu aș fi eu dacă aș încerca să fiu altfel decât acum. Adică, în evoluția mea, echilibrarea de care zic s-a produs foarte „pe repede-nainte”. Nu am prea avut timp să stau, să acord momente gestionării unor relații. Sunt foarte învățat cu „hei-rup” și poate că ceea ce mă solicită cel mai mult e să găsesc timpul de a sta și a digera. De aici cred că pornește dezechilibrul: nu dăm timp rumegării.
- Care a fost momentul decisiv al vieții tale, când ai zis „Gata, eu o să fiu regizor și o să încerc să impactez pozitiv viețile oamenilor”? De ce regizor de filme inspiraționale ?
Nu le-am zis pe toate în același timp (râde). În liceu m-am apucat de filme, într-a noua. De fapt, impropriu zis că m-am apucat. Eram într-o clasă în care trebuia să facem două scurt-metraje pentru un proiect. Abia după am văzut ce înseamnă asta. Mi-a plăcut ideea de a fi regizor. Dar abia după, când am luat contact cu tot felul de zone sociale mi-am dat seama de pozitivism, adică nu a fost un singur moment.
Asta cu impactatul pozitiv nu știu. Adică încă există o grămadă de oameni cărora nu le convine că am pus un poster al filmului pe Universitate. Intenția din spatele lui era pozitivă, l-am pus acolo ca să ajungă lumea la film, să-l vadă și să aibă un impact cât mai mare. Au fost, în schimb, mulți hateri, deci impactarea are întotdeauna și victime colaterale.
- Care consideri că este cea mai mare problemă a tinerilor din România în acest moment? Ce cauzează dorința de a părăsi România?
Contextul. Dacă nu-ți găsești contextele potrivite și oamenii care să îți dea motive bune să lucrezi, să iubești, etc, vrei să pleci. Ca în orice relație, ca în orice interacțiune.
- În fiecare articol în care ai apărut, am văzut replica asta „O persoană cu handicap este oricine care a zis măcar o dată – nu pot – ” Cât de mult crezi tu în asta? Ți se întâmplă să vezi în viața de zi cu zi negativiști peste tot?
Da, chiar am trăit cu ei în casă (râde). Da, treaba asta cu frica ne trage foarte mult în jos. Moda depresiei – da, e o modă, te lași influențat. Apare chestia cu dezvoltarea pozitivă, care duce la dezvoltarea personală, care nu s-ar putea întâmpla dacă tu nu ai avea o depresie. Deci trebuie să-ți creezi una ca să ți-o cauți.
Și da, cred că în „nu pot”. Toți îl ținem în brațe câteodată, dar nu e despre a fi așa mereu. Duma aia am dat-o atunci într-un context care s-a potrivit, ei au luat-o în serios, și am luat-o și eu.
- Care este cel mai important sfat pe care l-ai primit în carieră și din partea cui a venit?
Amprenta personală. Nu mai știu, au fost mai mulți care mi-au zis-o. Când și-au dat seama mentorii mei de direcția în care vreau să merg, au spus că asta e ceea ce mă face să fiu eu. Partea de pozitiv, inspirație. Întotdeauna o să avem nevoie de așa ceva. Nu contează unde pui camera, ci cum înțelegi lumea despre care vrei să vorbești. Și ce aleg să văd. Și de la Colectiv, ce am ales să pun acolo. Și în momentele nașpa, am căutat mereu sămânța de pozitiv.
- Cum te-a avantajat sau dezavantajat faptul că ai un handicap în cariera ta? Au fost dăți când ai vrut să renunți din cauza asta?
Nu, n-are nici o treabă. Au fost uneori contacte care au fost ciudate, dar e normal să fie așa. Unii discriminează, dar în principiu e vorba despre atracție sau respingere. Dacă ai cheful sau dorința să înțelegi mai mult despre celălalt, e OK, dacă nu, sfârșitul e și el foarte bun. Fără el nu poți să treci mai departe. E de datoria mea să mă arăt în felul în care eu sunt. Dar handicapul nu m-a împiedicat niciodată.
-
Dacă te-ai putea întoarce să schimbi o situație care te-a afectat pe termen lung, care ar fi aceea?
Mai multe, dar nu m-aș putea întoarce, nu sunt Harry Potter. Momentele în care am fost prea berbec, impulsiv, când nu am avut cuvintele potrivire și stăpânirea de sine. Dacă eram mai deștept, nu eram cine sunt acum. Asta e, am pierdut destul de mult din cauza asta, dar am și câștigat. Are un impact pe termen lung, dar ești cum te formezi și cum te formează alții care îți vor binele.
- Ce sfat le-ai da tinerilor care pornesc la drum cu „nu pot” în brațe sau se lasă influențați de oamenii din jurul lor?
Drum bun (râde). Să experimenteze și să-și caute contextele potrivite. Am simțit senzația de teamă, de dezorientare. Toți vrem să facem lucrurile perfect, să dăm tonul, dar ne e frică de ceea ce nu cunoaștem. Ceea ce este, într-un fel, normal. Dacă nu experimentezi ceva ce ți-ar putea plăcea, sau ceva ce te-ar putea ajuta la ce faci acum, nu ai cum să știi că sunt și alte drumuri.
Întâlnesc mulți oameni, nu doar tineri, ci adulți intrați într-o rutină care nu mai apucă să vadă și altceva, să găsească bucuria. Chiar cred că pe oameni îi face nefericiți când nu au cu cine să zboare sau să pășească cum trebuie. Ei sunt triști, situația e tristă. Cum am zis, ține mult de contexte.
Pentru mine o chestie de asta a fost când m-am apucat de pilotat avioane mici. A venit într-un context foarte nasol, dar am văzut altceva. Mi-am dat seama că atunci când vrei să te ridici, te ridici să vezi harta și toate astea. Dacă ești cât mai conectat și nu așa de singuratic, întâlnești oamenii și contextele care te fac să te regăsești. Și „nu pot” are valoarea lui. Nu trebuie mereu să poți.
Pentru mine, Tedy Necula e un exemplu că România mai are o șansă. Că încă mai putem să spargem stereotipiile și să încercăm să schimbăm ceva. Tinerii ca Tedy sunt cei care ne oferă adevăratele lecții de viață. Eu cu siguranță o să încerc să mai renunț la „Nu Pot”. Tu?
