„Surdomuții”: durerea cu care poți empatiza de la prima replică

0
105
Remus, Lorena, Ioana și Vlad

Într-o seară de decembrie ajung în curtea unei case din Cluj. O mână de oameni stau la povești în lumina unui reflector cu lumină rece. După ce se adună cei de pe lista de invitați, urcăm în pod. În încăperea mică, pereții sunt îmbrăcați în material negru pe care atârnă poze cu cei pe care urmează să-i vedem jucând. Fiecare are colțul lui în care prinde viață: trei mese cu diverse obiecte, de la păpuși la hârtii arse și pahare de shot. Un singur fotoliu poartă urma celui care s-a așezat acolo înainte să ne facem prezența, cu un notebook pe el.

La scurt timp apar patru oameni îmbrăcați în negru, cu priviri reci – se opresc să admire fotografiile. Se plimbă printre noi cu seriozitatea unor turiști într-un muzeu. Pe fundal rulează vocile lor, suprapuse. Senzația care rămâne e că invadezi un spațiu intim, al gândurilor lor.

Afișul pentru „Surdomuții”

Așa începe spectacolul experimental Surdomuții – o zonă de așteptare, de neliniște care urmează să fie spulberată de poveștile despre traumă a patru tineri. Trecem prin sentimente de furie, neputință, regret, durere și frică.

Lorena Tanțău, Ioana Dajbog, Remus Ungureanu și Vlad Chiriac sunt patru tineri, surdomuți, care prind voce în spațiul personal. Intervenția lui Remus conferă o continuitate conceptului de expoziție vie. Mai mult decât un narator, Remus pare să ia postura unui curator.

Tot contextul creat de ei lasă impresia unei retraumatizări produsă de rememorarea traumelor pe care le expun. Cu toate că merită văzut, cred că e un spectacol cu greutate emoțională, care poate avea un impact puternic asupra spectatorului.


Spectacolul m-a lăsat cu câteva semne de întrebare, la care acum caut răspunsuri. Îi reîntâlnesc într-o bucătărie mică. Ioana, Remus și Vlad stau pe scaune, iar Lorena e cocoțată pe blat. Sunetul hotei e mai puternic decât vocile noastre și ne străduim să găsim volumul perfect să nu pară că țipăm unul la altul. Fumul de țigară se ridică în încăpere ca într-o scenă de film vechi. Repetă textul la o intensitate mai mică. O parte dintre ei nu și-au revenit de la impactul emoțional lăsat de premieră.

„Proiectele mari nu se fac la birouri, se fac la cafenele”

Ioana Dajbog și Lorena Tanțău sunt colege în anul I, la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, specializarea Teatrologie. Au mers într-o zi la un local să bea un ceai. Și-au împărtășit poemele și ce proiecte și-ar dori să realizeze fiecare. Le-au comasat și au decis că mai au nevoie de doi băieți, pentru echilibrul de sexe.

surdomuții_lorena și ioana
Ioana Dajbog și Lorena Tanțău / Sursă foto: Daniel Nicoară

Lorena s-a gândit la Remus Ungureanu și Vlad Chiriac, care au fost de acord să se implice în proiect. Nu și-au dorit să meargă direct spre actori sau studenți la actorie pentru că spectacolul experimental și-ar fi pierdut din modul în care l-au gândit. Vlad a terminat studiile la secția de Regie, iar Remus lucrează în IT și e pasionat de arte.

S-au gândit să-și expună poveștile de viață, dar într-un fel în care să le ofere oamenilor posibilitatea de a se regăsi în ele. Ioana a venit cu ideea de „surdomuți” pentru că sunt „poveștile celor care nu sunt ascultați și nici nu pot vorbi”. Peste câteva zile s-au pus pe treabă – au început să facă pozele din expoziție. S-au gândit ca traumele să se construiască pe un schelet, care mai apoi să prindă viață odată cu prezența lor în sală.

Sursă foto: Daniel Nicoară

„Revenirea acasă este o buclă cu care te coși mai strâns acolo unde te doare, acolo unde alteori durea sau unde riști să te rupi în curând.”

După spectacol am rămas puțin tulburată de poveștile pe care le-au împărtășit, dar și pentru că am empatizat cu ce aveau de exprimat. I-am întrebat și pe ei ce-și doresc să obțină prin proiect, deși experiența mea a fost că au lovit unde doare.

Lorena spune că părerile și confesiunile de după spectacol au lăsat-o cu lacrimi în ochi: „Pentru mine e vorba despre empatia pe care pot s-o dau eu în poveștile pe care le-am spus, e dorința de a empatiza cu oamenii care se află în acele situații și să ajut cumva. Îmi place că a avut impactul ăsta pe care-l ai când mergi la terapie: dacă mergi la terapeut și te simți confortabil, trebuie să schimbi terapeutul.”

Vlad: „Și să le dăm impresia că nu sunt singuri – că nu sunt singurii care trec prin chestia asta, că nu sunt singurii care au trecut prin chestia asta. Ne-ar fi ajutat și pe noi la un moment dat (n.r. să știe că nu duc singuri o luptă).”

Ioana: „Până la urmă am expus niște traume. Ne dorim ca cei care au empatizat cu traumele noastre să înțeleagă că există viață și după traumă.”

Remus: „Am obsesia asta pentru oamenii care fac artă și nu spun nimic. N-am neapărat o pretenție să învăț pe cineva ceva. Mi-am propus… de fapt așa a ieșit: ca lumea să plece îngândurată, cu privirea-n pământ.”

„Unde gândurile se simt ca secere.”

Ideea spectacolului și ce vor să lase în urmă pare să se completeze, scopul este unul unitar. Când vine vorba despre a lucra pe texte personale, care au la bază traume prin care au trecut, experiența diferă.

Remus: „Durerea aia e bună într-un fel. Depinde acum despre ce fel de tip de traumă vorbim, dar pe același principiu pe care atunci când ești trist îți pui o melodie tristă să fii dublu trist, atunci când te adâncești într-o traumă poate să fie și revelator. Să cauți mai adânc în tine, poți să descoperi și niște lucruri bune, dar și niște lucruri rele. Fiecare ocazie de a face reframing pe ceva ce ai trăit înainte mi se pare o chestie foarte interesantă să mai descoperi ceva și dacă ai ocazia să mai înveți și pe altcineva ceva, cu atât mai bine.”

Vlad: „Am văzut toată chestia asta ca pe o posibilitate de a-ți deschide intenționat o rană pe care ai pansat-o cum ai știut tu la momentul respectiv și acum ai posibilitatea să o deschizi din nou. Vezi ce țesături ai pus acolo, verifici dacă te-ai vindecat, dar rana e încă acolo aparent. Doar că acum ai posibilitatea să percepi altfel lucrurile acum și să nu mai pui un pansament de 10 bani, să pui ceva mult mai folositor care și vindecă.”

Ioana: „Asta cu rana depinde de trauma prin care ai trecut. Până la urmă a fost greu să scriem despre ele, fiecare-n parte. Cumva îți vezi evoluția, dar cumva înțelegi că nu a fost neapărat întâmplător. Dar, din nou, depinde și de perioada în care s-a întâmplat și vârsta la care s-a întâmplat. Suntem în continuare tineri și încă ne formăm. N-am vrut să dau din prima foarte multe. A fost greu. Am simțit că pașii pe care i-am făcut până acum s-au dus, s-au șters și am luat-o de la început.”

Lorena: „La mine a fost un moment foarte bun în care trebuia să-mi scriu textul pentru că la terapie, în ultimii ani, despre asta am vorbit. Mă gândeam foarte mult la ele și m-a ajutat să le pun pe foaie. Pentru mine a fost o eliberare în momentul în care le-am dat.”

Redeschiderea unor capitole din viața lor și expunerea lor în fața altor persoane a fost, din nou, parte din tot procesul. Până să ajungă în fața unui public, au împărtășit între ei. Momentul în care și-au citit toți textele a fost momentul în care au realizat ce au scris de fapt. Au fost răbdători unii cu alții. Până la momentul spectacolului, l-au perceput ca pe un text pentru că erau obișnuiți de la repetiții. Apoi, la spectacol nu s-a mai simțit doar ca un text – a fost un moment de vulnerabilitate. În schimb, pentru Remus lucrurile au rămas la fel – pe tot parcursul procesului din cadrul proiectului, sentimentele legate de text au rămas aceleași.

„La sfârșitul vieții nu trăiești prezentul, numeri trecutul pe degete. Se spune să trăim clipa, dar ce facem atunci când clipa rămâne de netrăit?”

La o distanță de vreo săptămână de la premiera proiectului, se simte greutatea lăsată de tot ce a însemnat ea. Se vede cu ochiul liber că sunt obosiți și puțin furați de gânduri.

Ioana: „Sunt texte cu multă încărcătură emoțională. Dacă bagi la ecuația asta și faptul că expui poveștile astea în fața unor persoane care, pentru mine, erau necunoscute, te dă peste cap total. Te mănâncă puțin.”

Vlad: „Cred eu că am dat tot din noi. Și acum ce? Toată lumea care a fost acolo acum știe. Mă simt expus, cumva gol.”

Remus: „A fost o ocazie să simt impactul cuvintelor în sine. Am știut că am un text puternic, că nu mă joc cu cuvintele și că sunt niște chestii foarte grele acolo, foarte bine scrise. Per total, sunt la fel – în esență nu s-a schimbat nimic. Mi-a plăcut să văd și să simt și să inspir impactul. Mai ales că a fost sala mică.”Lorena: „De obicei, într-o conversație depun mult efort să-l fac pe cel cu care vorbesc să înțeleagă ce-i spun. Aici, din cauză că lumea nu zicea nimic, am depus și mai multă energie să mă fac înțeleasă. Am rămas secată de orice fel de energie.”

„Un buchet aproape complet”

Un spectacol nu e complet fără partea tehnică. Luminile și sunetul au fost puse cap la cap de Cătălin Pop. Cătălin a terminat Politehnica, la Automatizări Industriale. A urmat un curs de muzică electronică în Viena și a cântat mult la chitară. Treptat, a intrat și în lumea de arte vizuale. E pasionat de modul în care se întrepătrunde vizualul cu partea audio.

Pentru „Surdomuții”, partea tehnică a fost experimentală, un joc continuu și o provocare pentru el. „Ideile au venit pe parcurs. Practic, am cotrobăit prin trusa de scule și ce știu să fac. Nu-mi amintesc să fi fost vreo idee neacceptată.” A fost un proces rapid și eficient pentru el. Încărcătura emoțională n-a fost un factor de stres, până în seara spectacolului. Atunci și-a dat seama că, din cauza spațiului, nu putea să vadă tot. Cu toate astea, a experimentat și pe parcursul spectacolului. După premieră, s-a simțit și el mai ușurat.

La final, rămân cu Cătălin și Lorena. Au posturi degajate și chicotesc din când în când. Cătălin ne spune că după spectacol, o prietenă care e psihiatru, i-a explicat că ce au făcut ei prin spectacol a fost o psihodramă. S-au ferit să pună pe „Surdomuții” eticheta de spectacol de teatru pentru că-l văd ca pe un experiment. După informația dată de Cătălin, Lorena e convinsă că ce au făcut e „proiect experiment de psihodramă.”


„Surdomuții” urmează să mai fie pus în scenă în perioada următoare în Cluj, apoi în orașele de proveniență ale celor patru: Sfântul Gheorghe, Bacău și Otopeni.