Giulia Alexandra, o tânără de aproape 20 de ani, studentă la Universitatea Transilvania din Brașov, la Facultatea de Medicină, specializarea balneofiziokinetoterapie și recuperare medicală, se luptă de aproape 2 ani cu diabetul. Am hotărât să-i iau un interviu pentru a descoperi cum se desfășoară o zi din viața ei și cum face față provocărilor zilnice.
Aceasta se descrie ca fiind „O adolescentă supranumită <<dulcinee>>, cu o viață dulce, uneori chiar peste limitele admise, care încearcă să-și lărgească orizonturile creându-și o nouă poveste și cu mult curaj, o nouă viață, sub semnul diabetului. Nu e nimic complicat când vine vorba despre diabet. El face parte din mine, trăiește cu mine, și scrie și el o poveste alături de mine. El fiind, de asemenea, și personajul principal.“
Aceasta are și un blog unde își împărtășește unele experiențe, precum acesta.
Ce simptome te-au făcut, sau i-au făcut pe părinții tăi, să mergeți la control, și cum ai descoperit că suferi de diabet? Câți ani aveai atunci?
Aș vrea să răspund scurt și la obiect. Totul a început de la faptul că, învățând pentru admiterea la facultatea de medicină, am regăsit în lecțiile respective și simptome asemănătoare cu ceea ce simțeam eu. Le spuneam tuturor că eu sigur am diabet, după tot ceea ce cunoșteam. Astfel am reușit să-mi conving și părinții să fac niște analize care să-mi dea un răspuns final și concludent. Practic, mi-am descoperit singură boala. Totul s-a întâmplat acum 2 ani, practic nici 18 ani nu împlinisem, eram încă la început de drum.
Cum ai suportat vestea?
Pentru mine a fost simplu. Am luat-o ca pe faptul că „nu voi mai mânca cereale cu lapte în fiecare dimineață”. Deja știam ce mă așteaptă, așa că nu am fost extrem de afectată când am primit rezultatul final. Pe parcurs, am început să simt cu adevărat.
Poți să ne spui ce tip de diabet ai?
Diabet de tip 1, insulino dependent. Cam cel mai grav dintre toate tipurile de diabet, pentru faptul că pancreasul nostru nu mai are putere să funcționeze la aceeași capacitate, cum ar funcționa al unui om normal, ceea ce ne face să fim dependenți.
Știi de ce a apărut la o vârstă atât de prematură?
Vârsta este relativ prematură. Diabetul poate apărea la orice vârstă. Sunt cazuri, puține la număr, dar sunt, în care te naști cu diabetul. Cazuri în care îl dobândești în primele luni de viață. Vârstă e doar un număr pentru boala asta. La mine unii doctori au spus că este ereditar. Alții din cauza unui șoc pe care l-am suferit. Până în momentul de față nu se știe de la ce se declanșează boala. Poate în viitor vom afla.
Care sunt complicațiile cu care te-ai confruntat de-a lungul timpului?
Complicații, medical vorbind, nu am avut. Am știut cum să-mi gestionez diabetul și am învățat să-l tratez cât mai bine. Asta doar ca să fiu fericită. Să mă simt bine în pielea mea, indiferent de boala pe care o am.
Știu că ești dependentă de insulina, îți faci singură injecțiile?
Injecțiile mi le-am făcut singură din prima zi. Având deja aproape 18 ani, am luat totul zâmbind în brațe și mi-am făcut curaj să experimentez tot ceea ce este legat de diabet. Au fost extrem de puține momentele în care mi-am rugat părinții sau prietenii să mă ajute să-mi fac injecțiile. Mi-a fost simplu, am încercat să-mi ușurez viață cât de mult am putut cu toate dispozitivele oferite în lume. Deși mi-am făcut, îmi fac și îmi voi face injecțiile singură, am și momente în care clachez. În care nu vreau să aud de insulină și în care nu vreau să văd acele pen-uri pre-umplute și să le simt mirosul. Sunt momente în care vreau să fiu eu.
Ce amintiri ai de la primele experiențe?
De când m-am îmbolnăvit, am ales să-mi caut doctori buni, care să-mi explice totul și să înțeleg cât mai bine ceea ce fac. Cât despre experiențe…au fost multe. Și plăcute și mai puțin plăcute. Cele mai puțin plăcute încerc să le evit sau să le gestionez cum trebuie. Țin minte cum, la început, toți colegii mei se uitau la mine când îmi făceam insulina, erau fascinați. Mă simțeam ca la teatru. Mulți nu au știut, nu au observat schimbările cauzate de boală, fapt pentru care am reușit să ascund ceva timp boala, ceea ce nu mi-a oferit multe amintiri.
Ai uitat vreodată să îți administrezi doza? Dacă da, care sunt repercusiunile?
De uitat n-am uitat niciodată să administrez vreo doză de insulină. Se mai întâmplă să confund insulina de zi cu cea de noapte, dar până acum am avut norocul să realizez în momentul potrivit, fără să am repercusiuni. În mod normal, confundarea sau uitarea administrării insulinei poate duce la comă.
Cât de des îți măsori gradul de glicemie?
Glicemia mea este monitorizată non-stop prin senzorul de glicemie pe care îl port. La început, îmi luam glicemia de 6-8 ori pe zi. Ulterior am reușit să-mi ușurez viață cu aceste dispozitive performante.
Trebuie să ții un anumit regim? În ce constă acesta?
“Trebuie” mi se pare un cuvânt foarte strict. În mod normal da, ar trebui. Dar după 2 ani am învățat mulți carbohidrați și cât să mănânc în așa fel încât să-mi țin glicemia sub control. Mănânc și dulciuri, uneori, dar asta nu înseamnă că nu am grijă de mine.
Dacă ai poftă de ceva “interzis”, precum dulciurile, faci excepții? Dacă da, au repercusiuni negative? Ți-a influențat consumul de dulce apariția sau agravarea bolii?
Mulți spun că dulciurile sunt ”interzise” și se înșală amarnic. Sunt zile în care dulciurile sunt nelipsite. Mereu organismul nostru va avea nevoie de dulce. În cantități moderate. Singurele repercursiuni pentru dulciuri ar fi creșterea glicemiei. Dar ele te salvează atunci când ai o hipoglicemie și ai nevoie de zahăr în organism. Consumul de dulce nu mi-a afectat în niciun fel nici apariția și nici agravarea bolii. Organismul meu simte, știe când să se oprească din mâncat dulce. Excepție fac prăjiturile de casă pe care mama le face special cu ingrediente care să nu-mi afecteze nivelul glicemiei prea mult.
Cum te-a afectat boala gândindu-te la etapele vieții prin care ai trecut, copilărie, adolescență, prezent?
Nu m-a afectat foarte mult. Fiind deja în adolescență, totul era simplu pentru mine. A devenit parte din mine. Cum am mai zis, sunt momente în care clachez, dar nu mă afectează vizibil și pe termen lung. E doar în sufletul meu.
Cum te-a avantajat sau dezavantajat boala în evoluția ta, din punct de vedere personal și profesional?
Nu am avut nici avantaje și nici dezavantaje. Nu e o boală fizică pe care să o poți observa din exterior. Pe cei din jur nu are cu ce să-i deranjeze. E totul între mine și boală.
Ai fost supusă bullyingului de-a lungul vieții? Cum te-a afectat și cum ai trecut peste?
Nu, nu am avut parte de așa ceva. Am cunoscut și cunosc oameni care îmi sunt alături, mă iubesc, mă înțeleg și au grijă de mine indiferent de boala pe care o am. Contează mult astfel de lucruri în viață. Au fost oameni care au și renunțat, sau pe care nu i-a interesat nimic de această boală. Lucrurile sunt simple. Vrei sau nu vrei să ai în viață ta un om care, la un moment dat, va avea nevoie de tine.
Cine te-a susținut?
Familia. Mama. Prietenii, puțin zis, am puțini prieteni, dar buni. Și nu în ultimul rând, iubitul meu, care m-a cunoscut fix când am ieșit din spital, în urma diagnosticării. Mama a fost și va fi mereu alături de mine.
Dar cel mai important, eu m-am susținut și singură. Am avut puterea să înțeleg și să stiu cum să mă descurc pe cont propriu.
Sunt șanse să treci definitiv peste această boală sau vei trăi cu ea?
Șansele sunt infime. Doar dacă într-un viitor apropiat sau poate mai îndepărtat, se vor inventa aparate asemănătoare cu un pancreas artificial. Altfel, mă voi juca cu boala toată viața.
Sintagma după care Giulia se ghidează în parcursul ei cu această boală este ,,Dacă viața îți dă diabet, fă-o dulce”
