Un număr impresionant de români au luat drumul străinătății în căutarea unui trai mai bun. Acum, în prag de sărbători, m-am gândit să scriu acest articol și să le transmit un gând bun, să aibă mult curaj… Da, am spus bine, mult curaj. Pentru a lua o astfel de decizie este nevoie de mult curaj. Indiferent că vorbim despre oameni simpli, despre studenți, despre medici, profesori, ingineri, sentimentul de gol este același. Dorul de casă, de cei dragi nu ține cont nici de statutul social, nici de profesie, nici de situația materială.
Unii sunt mai norocoși și au reușit să se stabilească în diaspora cu tot cu familie, dar mă gândesc că undeva în sufletul lor tot există o mică dorință de a-și petrece sărbătorile pe plaiurile mioritice. Alții au ocazia să revină în țară cu ocazia sărbătorilor, dar sunt nevoiți să se întoarcă imediat în străinătate. Alții, din nefericire, sunt nevoiți să rămână printre străini…
Este destul de bizar cum criticăm noi România atunci când locuim în țară, cum nu suntem mulțumiți de absolut nimic. Dar imediat cum ne izbim de reticența străinilor, cum ne izbim de părerea proastă pe care o au ei față de noi, ne aducem aminte ca prin minune de punctele forte ale țărișoarei noastre dragi și iubite.
Când mergem în străinătate în calitate de turiști rămânem profund impresionați de cultura lor, de stilul lor de viață. Însă când ne stabilim acolo pentru o perioadă mai îndelungată, începem să observăm că sunt unele lucruri pe care nu le iubim așa de mult. Nu știu ceilalți cu ce anume s-au confruntat, dar eu pot da câteva exemple de situații care mi-au rămas întipărite în minte.
1 „Furi și tu ca și ceilalți? ” Aceasta a fost reacția unei colege de facultate în momentul în care a aflat că țara mea de origine este România. Evident că m-a frapat această remarcă și am vrut să aflu mai multe, am vrut să înțeleg de ce crede asta. Așa mi-am dat seama că făcea confuzie între termenul de român și rrom, dar chiar și așa, generalizarea nu-și avea rostul. Chiar de aș fi fost de etnie rromă, asta nu înseamnă că neapărat aș fi furat, așa cum orice popor are uscăturile lui, tot așa le au și ei pe ale lor. Din punctul meu de vedere, acea fată a comis o dublă greșeală: în primul rând a generalizat un fenomen, în al doilea rând a demonstrat că nu cunoaște nici măcar țările membre ale Uniunii Europene.
2 „Voi, în România, mâncați saci de cartofi, nu-i așa?” Cam asta a fost concluzia unui stimabil domn cu care am avut ocazia să vorbesc. De unde și până unde o fi crezând asta, numai Dumnezeu știe… Ideea e că dumnealui avea impresia că în România cartoful este singurul aliment care poate fi consumat. Ca să nu mai menționez și că avea impresia că la noi în țară se consumă cantități impresionante de alcool, mai ales de către femei. De asemenea, mai știa și de existența construcției megalomanice a lui Ceaușescu și despre existența mitului Dracula. Cam atât, altceva nimic….
3 „Eu îți dau notițele de curs, dar tu plătești?” Asta, din fericire, nu mi s-a întâmplat mie, dar i s-a întâmplat unei prietene din Tchad, Africa. O fi corectă reacția respectivului individ, nu o fi? Asta rămâne discutabil. Adică într-o măsură sau alta toți vrem să fim recompensați, dar oare el niciodată nu a apelat la cineva pentru vreo informație măcar?
Cu siguranță nu doar mie mi s-au întâmplat lucruri de genul acesta. Evident că asta nu înseamnă că nu sunt și străini foarte amabili, străini care te ajută imediat cum dai semne că ai fi într-un impas. De exemplu, proprietarul în al cărui Kot stau mereu a dat dovadă de amabilitate față de mine, șoferii de la Tec mereu îți zâmbesc și îți spun bonjour, sau chiar călătorii îți fac loc politicos atunci când îți exprimi intenția de a coborî (lucrul ăsta spre exemplu nu prea se întâmplă în București, când cei din jurul tău te tot întreabă insistent cu două-trei stații înainte dacă vei coborî la prima).
*Simina studiază Relații Internaționale în Belgia.
Sursa foto: romaniaregional.ro
