Serviciul militar
Google image


Devotament, curaj, demnitate
sunt valorile care ar trebui să meargă la braț cu îmbinarea de cuvinte „serviciu militar”. Astăzi, însă, în contextul metamorfozelor post-comuniste, ideile de noblețe și de datorie față de țară promovate în perioada comunistă au fisurat, iar realitatea la care au fost supuși artiștii ce „au servit patriei”, a depășit condiția memoriilor de sertar. Astfel, sistemul lipsit de vreun criteriu de selecție, și-a cioplit amprenta pe destinele oamenilor înzestrați. Câțiva artiști  care au trăit experiența dată au vorbit despre impactul acesteia asupra vieții lor și despre modul în care i-au afectat barierele impuse de regim.

România de la oaste la armată

Încă din Evul Mediu, Țările Române au introdus sistemul de apărare în stat numit oaste, care era clasată în patru categorii: oastea cea mică, oastea cea mare, oastea domului și oastea feudalilor. În timp, aceasta a evoluat, schimbându-și denumirea din  oaste în Forțe armate și modificându-și cele patru categorii de oști în altele trei, cunoscute precum: Forțe Terestre, Forțe Aeriene și Forțe Navale.
Serviciul militar românesc reprezintă instruirea cetățenilor întru apărarea integrității statale și implantarea indispensabilului patriotism, care deține dreptul de a justifica aproape totul.
De regulă, acesta era modul de percepție al serviciului militar, care a fost  promovat și impus oamenilor pe timpul comunismului.
În România comunistă, serviciul militar nu era o opțiune, ci o obligație pentru toți cetățenii români, indiferent de sex. Atât bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 50 de ani, cât și femeile de la 18 la 45 de ani, puteau fi chemați pentru îndeplinirea serviciului militar. Admișii și admisele în facultăți, însă, aveau privilegiul de a-și face datoria de cetățean la „termen redus”. Sistemul dat de recrutare a funcționat mult timp după căderea comunismului, adică până în anul 2007, iar în prezent există dispute cu privire la reîntoarcerea acestuia.

Am ajuns fără instrumente și spațiu personal

Cunoscut este faptul că oamenii de artă sunt mult mai sensibili la factorii externi, care au tangențe cu activitatea lor. Dar oare există șanse pentru artiști de a crea, în contextul serviciului militar obligatoriu, într-un spațiu limitat și fără luxul de a-și putea satisface necesitățile morale? Pentru a afla acest lucru, am discutat cu două personalități, care au trăit experiența dată în mod diferit și care au căzut de acord să o împărtășească cu noi.
După cum am menționat mai sus, în cazul studenților, condițiile impuse de serviciul militar obligatoriu erau mai prielnice, din motiv că nu necesita prezența permanentă sau, eventual, de durată clasică din partea acestora. De asemenea, se întâmpla ca studenții din cadrul aceleiași instituții de învățământ sau din instituții diferite, dar cu același profil, să își facă serviciul militar împreună, fapt ce îmbunătățea oarecum lucrurile.
În această situație a fost muzicianul, compozitorul și în prezent conducătorul artistic a cinci trupe de jazz – Ștefan Vonoi. Din spusele acestuia, la început, cel mai nedorit lucru pentru el era inevitabilul serviciu militar, cărui îi era menit să îl rupă din studiu și creație. Pe parcurs, însă, viziunea i s-a schimbat complet.
„Când am plecat încolo, nu credeam că  mi se poate întâmpla ceva mai aiurea. Am ajuns fără instrumente și spațiu personal. Dar, auzind poveștile altor oameni, pot spune că am fost un mare norocos. Am nimerit cu o gașcă de muzicieni, care, ulterior, au devenit mari artiști de talie națională și internațională. Am cunoscut oameni inediți cu care priveam în aceeași direcție și cu care împărțeam același interes – muzica. Acest lucru mi-a întreținut existența acolo. Mai ținem și astăzi legătura.” , a declarat muzicianul.
Astfel, starea de spirit depindea direct de ambianța care înconjura artistul. Dar există și dintre cei cărora norocul nu le-a surâs astfel, ei reprezentând partea majoritară din totalul celor aflați în aceeași situație.

Ceea ce trebuia să mă clădească ca bărbat, m-a distrus ca personalitate

Pentru persoanele care nu erau admise în cadrul unei universități, lucrurile stăteau altfel. Un an și patru luni și regulamente trase cu rigla și cu mașina de tuns. Realitate cu totul diferită de cea expusă de norocosul înmatriculat în universitate. Acesta este adevărul lui Freetzy Laszlo – Kun, dansator de profesie, iar în prezent, proprietarul celei mai bune școli de dans din România.
Pentru el, experiența serviciului militar a fost una care i-a marcat viața și l-a metamorfozat lăuntric, exact așa cum am auzit cu toții în poveștile de cartier.
Fiind dansator de la o vârstă fragedă, el a reușit să-și finalizeze studiile din cadrul academiei de dans cu aproape doi ani înainte de termen. Deci, formal, nu era student. Astfel, a fost nevoit să-și facă serviciul militar în rând cu oamenii lipsiți de studii și ocupație.
M-au luat din Budapesta de la un curs de Entertaiment în showbiz și m-au adus la armată în Craiova. Nu știu dacă pot să zic asta, dar aceasta a fost cea mai mare pierdere de timp și o dezamăgire imensă din viața mea din care, cât nu aș încerca, nu pot găsi aspectul pozitiv. Poate din motiv că sunt o fire artistică, iar mediul de acolo nu se combină nicidecum cu lumea interioară a astfel de persoane. Ceea ce trebuia să mă clădească ca bărbat, m-a distrus ca personalitate. Mi-a luat ceva timp să îmi revin, dar și astăzi mă trec fiorii când îmi amintesc de acele timpuri. A fost un lucru josnic, pe bune.”
Cert este lucrul că în astfel de condiții, nu mai era loc pentru artă și inspirație. Într-un sfârșit, este oare serviciul militar despre devotament, curaj și demnitate? Probabil. Dar cu siguranță nu este despre artist, creație și personalitate.

Ca și oricare alt aspect cotidian, serviciul militar din România comunistă și-a atins diferit oamenii, iar în cazul dat, norocul a fost detaliul decisiv. În timp ce cineva a reușit să capete prietenii de durată, altcineva a pierdut TOT-ul artistic – inspirația și dorința de a crea.

Comentarii

comentarii