job

Cel  puțin o dată în viața ta te-ai lovit de un astfel de anunț pentru un job. Se pare că marile companii caută persoane cât mai tinere, care să fie deschise la provocare și diversitate. De cunoașterea unei limbi străine nici nu se mai pune problema, întrucât „vorbim engleza de când ne naștem” după cum ar zice un rapper român.

Dar ce faci când vezi acolo scris cu majuscule, acea frază ce pare că a devenit un stereotip al angajărilor: „Experiență minim x ani”? Dai mai departe la următoarele anunțuri.

Acest fapt descurajează mulți studenți ce vor să se angajeze și nu numai. Mulți dintre ei ajungând să nu lucreze niciodată în domeniul în care și-au propus. Evident că pentru un student cu lipsă de experiență cele mai la îndemână joburi rămân în call-center, asistent vânzări, casier, distribuitor de pliante etc.

Aaaa da, mai sunt acele internshipuri în care compania îți oferă posibilitatea de a te forma în cadrul ei, timp în care o să îți plătești chiria cu adeverințele de practică. Cât despre internshipuri plătite, acestea sunt ca un loc de muncă cu normă întreagă, chiar dacă în anunț scrie part-time, iar programul de la facultate nu va fi atât de flexibil pe cât ai crede.

În primul an de facultate, îmi doream să experimentez noțiunea de part-time în cadrul unui job. O să împărtășesc cu voi experiența celor trei joburi pe care le-am avut în primul an de facultate.

Primul job:  „bag toporul în contor”

Este vorba de un post de agent servicii client într-un call center. O echipa mică de 10 persoane, care lucrau pe niște salarii extrem de nesatisfăcătoare. Firma pentru care lucram se ocupa de gaze și curent electric. Se întâmpla să mă angajez tocmai iarna când au fost făcute sute de deconectări din neplată.

Acest job m-a făcut să văd umanitatea cu alți ochi. Nu mă înțelegeți greșit, erau și persoane ok, dar prea puține însă. În acele luni de muncă, am conturat profilul generic al persoanelor care sunau cu preponderență la call center.

Portretul arăta cam așa: persoane 35+, care nu prea au trecut pe la cursurile de limba română, aflate în căutarea continua a unei identități, întrucât întrebau mai mereu „Tu știi mă cine sunt eu?” și care considerau că democrația înseamna să nu îți achiți facturile.

Cazurile erau absolut halucinante, de la discuții despre facturi de regularizare, până la detalii din viața personală a celor care apelau la serviciile noastre. Astfel, în discuția telefonică, pe lângă amenințări cu judecata, se mai auzeau și lucruri de genul:  „soția m-a înșelat”, ”vreau să dărâm un perete la casă” , „bag toporul în contor” .

Client: Da’ de ce m-ați deconectat?

Eu: Pentru că nu ați mai plătit de șase luni.

Client: Păi să vedeți, am fost plecat la munte, iar poștașul ăla niciodată nu îmi aduce factura.

Îi comunic clientului că acum câteva luni bune, optase pentru factura prin SMS. Își dă seama că nu-i merge minciuna și continuă:

-Ei și ce dacă nu am plătit…asta e motiv să mă deconectați? Veniți și rezolvați problema, altfel vă arăt eu!

Unele cazuri erau haioase, atunci opreai microfonul ca să poți râde. Am rezistat 3 luni, prea puțini bani și prea multă bătaie de cap.

Jobul 2: Faci vânzări sau îți fac viața grea!

 Am lucrat pentru  unul dintre cei mai mari retaileri  de îmbrăcăminte, care este prezent în mai toate mall-urile. Nu trebuie să fii pasionat de modă ca să știi despre cine este vorba, ci mai degrabă să fii femeie și să ai nevoie de un costum de baie.

Aici am avut  parte de una dintre cele mai toxice experiențe din viața mea. Nici nu aș știi de unde să încep: să fie poate de la weekendurile în care lucram 6h fără niciun pic de pauză, de la privirile pline de venin ale managerei care îmi transmiteau „Trebuie să le vinzi neapărat oamenilor ceva. Ai înțeles?”

Știi genul acela de magazin unde intrai  circa 10 secunde, nici nu apucai să îți dai seama dacă magazinul este de mobilă sau de electrocasnice că și auzeai:

„-Vă pot ajuta cu ceva?”

Eu una nu suportam să întreb asta și nu o făceam. Nu ați fost puși în situația de a intra într-un magazin doar așa, fără să mai aveți bani la voi pentru a vă mai uita la noutăți și să auziți: ”Vă pot ajuta cu ceva?”.  Zâmbeai politicos și spuneai „nu”, dar  nu mai scăpai de insistențele celei care încerca să îți vândă ceva. Deci evitam întrebarea asta cum evit  controlorii în STB.

Acest lucru m-a adus, bineînțeles, în atenția managerei. Când targetul de vânzări era realizat, totul era lapte și miere. În schimb, când nu era realizat, șefa venea la tine și iți spunea, scrâșnind printre dinți:,,Azi nu ai reușit să vinzi nimic. Nu-i lăsa să plece din magazin fără să cumpere!”.

Aveam și acei clienți fideli care veneau și cumpărau de sume mari, erau deosebiți, se comportau cu tine de parcă ai fi valetul lor personal. Mai aveam și acea categorie de clienți care intrau cu cinci produse la cabină și ieșeau doar cu unul.

Volumul de muncă era imens, iar în depozit, mutarea cu 5 cm mai la dreapta a unui articol vestimentar, putea duce la o catastrofă.

Când nu am vrut să fac ore suplimentare, managera a ținut să mă informeze că o să aibă grijă  să-mi facă viața grea și ca o să-mi pună programul de lucru în timpul orelor de seminar. Am înțeles atunci că locul meu nu e acolo și am demisionat.

Am mai avut colegi de facultate care au lucrat în alte magazine ale acestui mare retailer și au avut experiențe mult mai bune.  La urma urmei, colectivul este cel care face diferența și nu job-ul în sine.

 

Jobul 3 : Merchandiser = nu am avut idee ce înseamnă  atunci când m-am angajat

Am auzit de la cineva, care a vorbit cu cineva, care cunoștea pe..

-Oh, te rog, treci mai repede la subiect!

-Cică au nevoie de un merchandiser pe proiectul X, te bagi?

Evident că m-am înscris, că doar era vară și plănuiam în următoarele luni o călătorie cu prietenii mei de la CFR, care avea ruta București-Platoul Bucegi-Brașov-Sighișoara-Costinești. Prin urmare, aveam nevoie de resurse și cum bursa nu era suficientă, m-am angajat.

Jobul presupunea aranjarea produselor la raft. Nu era ceva foarte dificil, dacă ignorai cele -20 de grade °C din congelator unde intram să iau înghețata și inventarele de noapte la care mai trebuia să particip din când în când (acestea erau chiar urâte).

Salariul era suficient de satisfăcător și erau zile în care în lipsă de marfă, puteam să termin și în 4h, deși jobul era full-time. Bineînțeles că erau și zile de marfă în care petreceai 8h printre aromele de înghețată cu fistic. Coordonatorul proiectului a fost, aș putea spune cel mai fain șef cu care am avut de a face.

Firma care ne plătea avea câteva manevre de a evita anumite taxe și mai apăreau probleme cu virarea banilor. Jobul a fost ok, iar proiectul s-a încheiat în septembrie. Ce să-i faci, înghețata nu e așa bună toamna!

Morala: cea mai mare răzbunare este să demisionezi de la job fără să stai în preaviz.

 

Comentarii

comentarii