caietele-lui-don-rigoberto_1_fullsize

Îți mai amintești de Don Rigoberto? Dar de Doña Lucrecia și micuțul Fonchito? În caz de nu, îmi rezerv dreptul de a-ți aduce aminte. „Elogiu mamei vitrege″ îi are ca protagoniști, îi reunește, îi depărtează, îi dedublează independent și în tandem pentru ca mai apoi să-i separe. Dacă aveai impresia că acest ansambul triminic se estompează odată cu finalizarea lecturii, țin să te anunț că Llosa a avut grijă să prelungească această stare de surescitare erotică în „Caietele lui Don Rigoberto″, continuarea elogiului.

În această a doua parte, elucubrațiile senzuale capătă accente paroxistice, Don Rigoberto refugiindu-se total în caietele sale pline de adnotări, constatări și însemnări care îi golesc mintea și îi distrag atenția de la soția sa Lucrecia. El își păstrează fanteziile, însă încearcă o contractare a lor, întrucât fiind separat de soția sa, nu mai are posibilitatea de a le materializa.

Într-un stil caracteristic, Mario Vargas Llosa face uz de personalități ilustre ale culturii uniersale, de la scriitori obscuri și până la pictori celebri, în așa fel încât personajele construite de el să fie bine evidențiate, de o complexitate apropiată de absurd.

De la Juan Maria Brausen și până la Rubens, regăsim un tată extenuat de reprimarea fanteziilor, o mamă vitregă maleabilă, aproape manipulată și un fiu, aflat în stadiile incipiente ale pubertății, obsedat de personalitatea lui Egon Schiele.

leda_and_the_swan-large

Tigrul în călduri, obsesiile lui Schiele, supunerea Lucreciei, toate aceste elemente actualizează și redefinesc planul spațio-temporal, dar mai ales pe cel cognitiv-ontologic, deseori cu riscul de a cădea în derizoriu, de a risca o perplexitate permanentă a simțurilor ce face imposibilă revendicarea stării primare, aceea de normalitate.

Lucrecia este, la fel ca și în „Elogiu mamei vitrege″, subjugată de Fonchito, fiind de o fascinație luciferică pentru mama sa vitregă, dar și pentru tatăl său care pentru prima dată reușește să-și înțeleagă fiul în profunzimile sale. El descoperă și își aproprie pentru întâia oară instrumente psihologice necesare cunoașterii personalității propriului fiu, constatând cu stupoare o inocență consumată, singurul argument care pledează în favoarea aceasteia fiind doar vârsta.

Romanul în sine ar putea fi structurat, grosso modo, pe 3 părți: suita de întâmplări strânse în caietele lui Rigoberto în care o transpune pe Lucrecia în diferite ipostaze, de la copulația cu un individ care cântă în timpul orgasmului și până la alipirea sexuală de trupul servitoarei, Justita; cea de-a doua parte surprinde demersul lui Fonchito în vederea împăcării celor doi adulți, iar ultima – și cea mai interesantă, în opinia mea – o constituie obsesia, de-a dreptul patologică, a copilului față de remarcabilul exponent al expresionismului vienez, Egon Schiele.

schiele-egon-1890-1918-austria-zeichnungen-egon-schiele-1917-1037274

El cunoaște în cele mai mici detalii viața artistului, de la experiențele sale sexuale și până la ticuri, tulburări psihice și de comportament; biografia exactă a unui artist bolnav în excentricitatea sa. Totul se derulează într-o combinație efervescentă de tablouri, cărți, personaje reinventate și stări actualizate, un conglomerat ce prevalează în dimensiunea spirituală, interdependentă a celor 3 personaje. Fonchito este suveran, Rigoberto sclavul propriilor fantezii, iar Lucrecia un soi de muză imperfectă, prin intermediul cărora cei doi încearcă să obțină ceea ce nu pot avea. Rigoberto dorește libertatea în fața unei societăți de consum suprapopulată de norme etice și deontologice, iar Fonchito vrea să experimenteze, să reinventeze constant alte senzații, improprii vârstei sale.

Surse fotografii: www.elefant.ro, http://www.artrenewal.org, http://www.artvalue.com