Fie că e Times New Roman sau Arial Black, cu distanța dintre rânduri de 1 sau 1.5 și format italic, fie că e vreun nou font sofisticat, nimic nu se compară cu momentul in care hotărăști să îi scrii o scrisoare de… mâna. Uneori mai tremurai, alteori nu reușeai să scrii in rând perfect drept, dar totul era atat de frumos tocmai prin faptul că era genuin. Sigur, acum ai perfecțiunea, dar nu mai ai emoția citită printre rânduri scrise de mâna ta imperfecta.

Acum nu mai avem cutii pline de scrisori, ci un inbox plin de e-mailuri. Nu mai atingi hârtia și nu te mai gândesti că și el a atins-o. Nu-i mai simți parfumul timid prin care a încercat să te facă să nu o uiți și nu, nu mai vezi hârtia șifonată în ultima încercare disperată de a o arunca… pentru că nu a vrut sa știi. Da, avem și acum scrisori, dar nu mai avem sentimente printre rânduri.

esq-paper-ffinger-love-letter-2009-lg

 

Nu doresc a arunca supoziții nefondate, dar cred că există o oarecare veridicitate în ideea că nu ai fost copleșit niciodată de nivelul profund al vreunui sentiment până ce nu ai luat o foaie de hârtie si ți-ai așternut sufletul pe ea… până ce nu, cu lacrimi în ochi, i-ai scris un cuvânt de încheiere.

Toată aceasta iubire au metamorfozat-o în cuvinte și figuri proeminente ale literaturii ori filosofiei. Talentul lor, combinat cu inspirația ravisantă a dragostei, au dat viață unora dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste.

 

Filosoful Emil Cioran cunoaşte, la 70 de ani, o tânără care avea jumătate din vârsta lui, de care se îndrăgosteşte iremediabil.

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi”

 Marea iubire a poetului ,,luminii”, Lucian Blaga, a fost Cornelia Brediceanu, fiica renumitului politician bănăţean Coriolan Brediceanu.

,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”.

În timpul studiilor din India, Mircea Eliade a trăit o frumoasă poveste de dragoste interzisă alături de indianca Maitreyi Devi. El adună toate scrisorile şi bileţele de dragoste pentru a scrie cunoscutul roman „Maitreyi”, dedicat femeii iubite.

„Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce, dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau. Cele două euri ale noastre ar fi redobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte: Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul”. (fragment din cartea „Dragostea nu moare” scrisă de Maitreyi Devi)

Și, în final, favorita mea. Liviu Rebreanu și Fanny Rădulescu s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii. I-o prezentase bunul său prieten, Emil Gârleanu. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare. El stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare.

,,În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…

Pe mine viaţa m-a frământat, m-a umilit; mie viaţa mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci strig pretutindeni: ştiu să iubesc fiindcă am învăţat a plânge, a suspina şi a mă resemna!

Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte “a fi iubit”.

Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.

Iubeşti, suferi, trăieşti: iată troiţa iubirii. Sărutările îţi alină setea, dar lacrimile îţi trezesc în suflet doruri mari, istovitoare şi dragi, pe care nu ţi le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veşnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veşnic al lacrimilor.

O bobiţă de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare şi mai preţioasă decât sărutările şi îmbrăţişările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferinţele sunt deşarte! îţi şopteşte un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deşertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Şi totuşi, pentru aceste nimicuri deşarte, pentru aceste deşertăciuni nepătrunse aş fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aş fi în stare să-mi dau chiar viaţa…

Nu ştiu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deşertăciunile lumeşti, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deşartă din toate.

 

Sursă fotografie: www.realitatea.ro

Surse: www.adevarul.ro și www.webcultura.ro