Dragă cititorule,

În timp ce priveam cum timpul mi se scurgea printre degete, am decis să-mi aștern gândurile pe-o hârtie. Printre comentariile de bac și peste problemele de economie, m-am gândit să scriu despre mine.

Viața de licean a venit și a trecut într-o clipită. De la boboc în clasa a IX-a, am devenit un senior, cum spun americanii, în casa lui Nenea Iancu. Pot să spun cu sinceritate că de la începutul licelui am facut o întoarcere de 180 grade în ceea ce privește felul în care privesc lumea ce mă-nconjoară. Se pare că „a învăța” și a avea diplome de merit și participări la diferite concursuri, îți căștigă sigur un loc la „masa tocilarilor”. Pentru a fi „fashion” trebuie să existe „banii părinților” și mai puțin respect pentru ceea ce noi numim „educație”. Sau niciunul.

Ne mândrim cu olimpici cu medalii de aur la concursuri internaționale, însă nimeni nu s-a pus în locul copilului ce și-a dedicat cei 4 ani de liceu învățatului. În loc să-și irosească timpul în cafenele și încercând să fie „cool”. Sunt puțini cei care deschid o carte prăfuită de istorie, curioși să afle evoluția statului român, curioși să afle de ce s-au zbătut atât de mult naționaliștii de la 1848.

În timp ce jonglez cu Bacovia și Ștefan cel Mare, reușesc să găsesc timp și pentru hobby-ul devenit pasiune și stil de viață: voluntariatul. Fiind  mai întai profesor de engleză pentru copiii nevoiași din centre, iar apoi coordonator de voluntari în cadrul Asociației Shakespeare School pentru Educație, am ajuns să cunosc persoane ce mi-au schimbat existența în numai un an. În fiecare zi sunt uimită și marcată de pasiunea manifestată de voluntarii mei, care îmi istorisesc cum au reușit să învețe un grup de copilași să spună „mother” și „father”.

Voluntariatul m-a transformat dintr-o fetiță iresponsabilă și răsfățată în omul de astăzi, ce nu se mai sfiește să sară în ajutorul lumii și să le ofere o a doua șansă când alții întorc capul și trec cu ochii în pământ, parcă rușinați de situația în care sunt puși. Experiența de voluntar în domeniul educației, fie ca profesor de engleză pentru cei mici, fie ca voluntar coordonator, m-a făcut să realizez că societatea românească face foarte puțin pentru educația copiilor, însă se plânge în fiecare an când ies rezultatele de la Evaluarea Națională și Bacalaureat. Dacă ar fi acordat puțină atenție, însă, ar fi observat că aceste suflete timide din centrele sociale sunt niște comori, care abia așteaptă să fie descoperite și prețuiesc fiecare minut pe care tu îl acorzi lor.

Această experiență m-a făcut să nu mai văd engleza ca o unealtă în ascensiunea mea în carieră. Limba engleză a devenit un stil de viață, care combinată cu puțină muncă voluntară, poate oferi un viitor copiilor din centrele sociale. Plata mea este zâmbetul de pe față copilului atunci când intru în centrul social. Decid să închei acestă scrisoare, cu versurile lui Ian Gillan din „Child in time” pe buze.

Și dacă e anonimă, mă semnez.

Ioana-Cristina Dobranici

Comentarii

comentarii