De fiecare dată am spus că inspirația mă lovește în transportul în comun, la fel cum pe unii îi lovește în natură (vezi Eminescu) sau pe budă. Problema de data asta a fost că m-a bătut de-a binelea, ca un ciocan, numai în cap, vreo 10 stații. Am coborât cu o migrenă pe o parte de creier, care încă persistă în momentele în care aștern aceste rânduri pe foaia virtuală a laptopului.
În cazul în care credeai, cumva, că nu există nimic mai rău decât un autobuz plin de bătrânei la oră de vârf, te invit să te mai gândești o dată. Cea mai malefică farsă pe care ți-o poate întinde destinul este, la oră de vârf, când vrei să ajungi acasă mai repede pentru că ți-e cam fomică, să nimerești într-un autobuz în care se desfășoară două forțe de neoprit și de neînfruntat ale orașului: copiii de școală generală și bătrâneii cu plase (că e vineri, ziua de cumpărături).
Acum am înțeles cu adevărat de ce i se spune orașului „jungla urbană”. Revelația a avut loc în momentul în care am urcat în autobuz, la Cișmigiu, alături de băbuțe, moșuleți și o clasă de copii de maximum a patra. Mâini peste tot, cursa pentru ocuparea scaunelor, strigăte de luptă, pufniri nervoase cu miros de naftalină și comentarii însoțite de priviri dezaprobatoare.
Pe de o parte, erau copiii cuminți, care stăteau în locul în care fuseseră puși, erau copiii de tip maimuță, care săreau și se împingeau, erau copiii cântareți, care fredonau hituri actuale sau puțin trecute („Vara nu dorm” – chiar nu-mi lipsise). Pe de altă parte, erau băbuțele care voiau să ajungă dintr-o parte a autobuzului în cealaltă, ca să coboare pe ușile care trebuie, băbuțele care aveau plase pline cu te miri ce, care tușeau gălăgios sau care își făceau loc cu coatele către un scaun care era câștigat, desigur, de copilul tip maimuțo-șarpe care sărea și se strecura în același timp către loc.
Cea mai sinceră și îndreptățită reacție a fost a unei fetițe blonde, de maximum trei anișori, care stătea în brațele mamei ei foarte cuminte: „Sunt prea mulți, mami… sunt prea mulți” – după care și-a acoperit ochișorii cu mânuța (diminutivele nu sunt folosite din prea multă drăgălășenie, ci din simplul motiv că avea ochii și mâinile prea mici).
Nu vreau să par sau să ajung și eu o băbuță acră, dar pe vremea mea, când mergeam în drumeții sau în diverse locuri cu doamna învățătoare (cum ar fi la picnic, la un muzeu, la un concert etc.) ori mergeam pe jos, ori ne închiriam un microbuz. Asta pentru că doamna mea învățătoare își dădea seama de anumite lucruri, cum ar fi că autobuzele sunt deja pline de oameni și că 30 de copii energici nu prea se potrivesc cu o mașină în care lumea merge acasă/la serviciu/te miri unde.
Dacă ar fi să rezum „Săptămâna altfel” într-o imagine…
P.S: Copiii veneau de la McDonald’s.
Redactor: Fulvia Olaru
