În copilărie, obișnuiam să privesc cu fascinație diverse numere de magie. Sicrie, lanțuri, femei tăiate pe jumătate. Era ceva transcendent, o emoție stârnită de actul de magie, precum și o emoție a momentului, a construcției actului înfăptuit. Pentru că lumea lui David Blaine părea a fi cu totul îndepărtată de lumea noastră, m-am reorientat, întrebându-mă dacă nu există niște nebuni atât de spectaculoși în jurul nostru. Așa am ajuns la Marina Abramović, ,,bunica artelor spectacolului”.
Pentru a vă face o idee asupra dimensiunii temporale: atunci când Marina Abramović scria istorie în domeniul artelor spectacolului, lui David Blaine îi dădeau dinții de lapte.
Născută în 30 noiembrie 1946 la Belgrad, în Serbia de astăzi, cu o carieră de peste 40 de ani, aceasta a reușit să seteze diverse borne în ceea ce privește domeniul artei, explorând relația dintre performer și audiență.
În anul 1974, aceasta a organizat un spectacol cel puțin bizar, care m-a dus cu gândul la Experimentul Stanford. Spectacolul ,,Rhythm 0” a avut o durată de șase ore, a fost organizat de către artistă în Napoli, Italia. Artista a consimțit la transformarea acesteia într-o păpușă, pentru a-și da seama de natura umană. De parcă ne-am lăsa urmăriți de camera web a laptopului: uităm că este acolo, însă ea ne observă cu adevărat, neexistând un filtru prin care să ne trecem reacțiile atunci când ne aflăm în fața ei. Marina, în vârstă de 28 de ani la acea vreme, a așezat 76 de obiecte diferite pe o masă, publicul fiind liber să folosească obiectele respective asupra ei. Jumătate dintre obiecte puteau să provoace plăcere (ori erau neutre, dacă ar fi să le analizăm), iar cealaltă jumătate cuprindea obiecte care puteau provoca durere. Un pahar cu apă, un pantof, un trandafir, un pistol încărcat, un bisturiu, un cuțit. Marina a devenit un obiect asupra căruia se putea folosi orice obiect de pe masă. Oamenilor li s-a dat libertatea de a o ucide.
La început, oamenii i-au dat apă, au sărutat-o, i-au ridicat mâinile în aer. Exista o timiditate, o prudență. În a treia oră, hainele i-au fost tăiate cu bisturiul, lăsând-o dezbrăcată. În a patra oră, aceeași lamă i se plimba pe corp, fiindu-i tăiat gâtul pentru ca un bărbat să îi sugă sângele. Ghimpii trandafirului i-au fost înfipți în abdomen, iar cuțitul i-a ajuns între picioare. Au existat și atingeri sexuale, mulți indivizi fiind opriți din a continua aceste acțiuni tocmai de faptul că se aflau într-o sală de spectacol, nu departe de soțiile lor. Au existat două categorii de spectatori: cei care îi făceau rău și cei care încercau să o protejeze, pentru că încă o priveau drept o ființă umană. Înspre final, un individ i-a pus pistolul la tâmplă, plimbându-i degetul Marinei pe trăgaci. În acest moment, s-a iscat o ceartă între spectatori, arma fiind îndepărtată și așezată iar pe masă. La finalul celor șase ore, când Marina a redevenit om, începând să meargă și să vorbească de una singură, publicul a fugit din sală, pentru a nu fi confruntați. Și-au amintit că s-au aflat în fața unei persoane reale. Artista s-a întors la hotel după terminarea spectacolului, observând în oglindă că o șuviță de păr i-a devenit albă. Atât de puternică a fost experiența trăită. Deloc surprinzător, artista a mărturisit că aceea a fost una dintre cele mai oribile zile din viața ei.
Moralitatea poate dispărea îngrijorător de rapid. Artiștii sunt adesea priviți drept păpuși vii, care ar trebui să se miște și să se comporte în conformitate cu dorințele publicului. Însă, după cum am putut observa, publicul nu va avea întotdeauna cele mai demne dorințe. Realitatea poate fi monstruoasă.
