raul-featured-image

„Somnul rațiunii naște monștri″ spunea cândva Goya. Cam același lucru, evident însă în alți termeni, o spune și Jan Guillou în romanul său autobiografic „Răul″, un adevărat instrument de autocunoaștere, filtrat prin lentila abominabilului.

După cum era de așteptat, autorul își descrie propria experiență din perioada adolescenței, perioadă în care este supus unui tratament brutal de către tatăl său. „Bătrânul″, căci acesta este pseudonimul sub care ne este prezentat tatăl protagonistului, Erik, consideră indispensabilă folosirea violenței în procesul de educare.

Maestru în alegerea obiectelor menite să corecteze comportamentul lui Erik, Bătrânul își supune fiul cel mare, întotdeauna numai pe cel mare, unui ritual prestabilit în ale cărui obiceiuri variază doar instrumentele de corecție și intensitatea bătăii primite. Fiecare scenariu depinde de dispoziția și de imaginația Bătrânului, pe care în decursul timpului Erik reușește să le învețe, astfel că eroul lasă inițial impresia unei monotonii terifiante. Incredibil în acest context nu este însă modul în care evoluează acțiunea, ci cadrul în care are loc propriu-zis: o familie decadentă financiar, alcătuită dintr-un tată sălbatic, un frate mai mic ce pare a-și însuși caracterul tatălui și o mamă care pretinde că nu vede tratamentul la care îi este supus copilul, cufundându-se vertiginos în acordurile lui Chopin.

În momentul în care începe acțiunea romanului, Erik are 14 ani și merge la o școală normală. Este de asemenea conducătorul unei bande și reușește să-i învingă în confruntări pe toți ceilalți copii, devenind astfel cel mai de temut adversar. Notabil în această conjunctură nu este faptul că reușește să se impună, ci modul în care o face. Erik acumulează experiențe. Înmagazinează fiecare contact fizic cu tatăl său și face uz de instrumente psihologice precum frica, ura, intimidarea pe care le dezvoltă, le duce la un nivel cognitiv superior după fiecare bătaie primită.

Împrejurările nefavorabile și trădarea de către membrii bandei îl fac să ia contact cu poliția și ulterior, în urma exmatriculării, este constrâns să plece din oraș la o școală privată. Mama sa este cea care de această dată își conștientizează greșelile față de el și care implicit hotărăște importanța continuării studiilor: „Sunt multe lucruri pe care ar fi trebuit să le fac pentru tine, Erik. ″

După acest episod, Erik pleacă la Stjarnsberg unde animat de ideea renunțării la violență își dorește să înceapă o nouă viață. Spre stupoarea lui constată că acest lucru nu este posibil, internatul fiind mult mai reprobabil în vederea unei educații sănătoase și tributar așa-zisei educații camaraderești în care umilința, violența guvernează. Acest fapt determină în Erik un anumit grad de conștientizare matură, în care violența și ura prevalează drept obiecte de reușită, impunerea prin forță, și nu prin inteligență, având pondere.

Totuși aici îl întâlnește și pe cel care va deveni prietenul său cel mai bun, Pierre. În ciuda vârstei lor nu foarte înaintate, cei doi sunt preocupați de normalizarea situației din cadrul internatului, prin simț civic și implicare colectivă. Evident, acest lucru nu dă roade, sistemul fiind de așa natură încât cei mici aveau mereu de suferit, astfel în decursul timpului, cei care conduceau la Stjarnsberg sunt înlocuiți constant de cei care au fost conduși. Astfel se creează un cerc vicios în care cei conduși asimilează dorința de conducere, sfârșind ca în final să aplice același tratament ostil, de-a dreptul sălbatic celor aflați în subordinea lor. În urma acestei experiențe, Erik își dă seama că poate continua prin violență, dar este suficient de inteligent și renunță în favoarea muncii.

În finalul romanului acesta are 16 ani și se întoarce acasă, după definitivarea studiilor, unde are din nou contact cu Bătrânul. Realizează astfel că în lipsa sa nimic nu se schimbase considerabil, ba mai mult, după masă tatăl său având de gând să aplice același ritual. În schimb, Bătrânul constată cu groază ca obiceiul va fi aplicat, însă schimbându-se rolurile, Erik devenind astfel acela ce „corectează″.

Se observă astfel că Răul din titlu nu este justificat doar sub aspect fizic. Răul capătă valențe ontologice, prin intermediul violenței care nu este explorată doar la suprafață, ci în plenitudinea profunzimii ei, devenind astfel un instrument de autocunoaștere. Introspecția este astfel una fortuită, dar nu mai puțin eficientă.

Cartea a fost adaptată și ecranizată în 2004, având parte chiar de o nominalizare la premiul Oscar în secțiunea de „cel mai bun film străin″

Redactor: Răzvan Avădanei

Sursă foto: haihui.biz

Comentarii

comentarii