MY RACCOON TWO BROTHERS AND THEIR RACCOON NAMED BIG BOY
Pe ușa lor e lipit un afiș pe care scrie ’’No one knock on this Dammed Door I will not answer at anytime Go Away’’. Dar Matthew Salton intră și realizează un documentar ce surprinde o seară în casa unor frați rătăciți în maldăre de amintiri, vise, dezamăgiri; nouă minute despre sinceritate, despre relația oamenilor cu animalele, despre refugiu, lucrurile pe care le strângem și cele ce rămân după ce ne întoarcem în pielea noastră.
Intrăm în casa cu pereții tapetați cu fotografii, o pisică, un televizor cu purici, un fotoliu ros, o păpușă veche, pe-un perete este fixată fotografia cu ratonul Big Boy -zâmbește- o rățușcă cu perucă, o colecție vastă de filme. Ansamblul ia forma unui muzeu al amintirilor în care cei doi frați își duc veacul, unul mai vesel, altul mai trist, vorbesc cu drag despre relația cu Big Boy, prietenul blănos care patrulează seară de seară pe lângă casă. Vorbesc deschis despre dezamăgiri, despre despărțirea de familie, despre atașamentul față de animale și visul de a pleca în America de Sud.
În muzeul amintirilor predomină liniștea, izolarea, admirația față de animale și saturația față de societate. Documentarul tratează subiecte tabu, fratele mai trist își spune oful, nu vrea să râdă nici să zâmbească, tranșează un subiect sensibil. Fratele mai vesel vorbește cu patos despre aspirația de a se refugia într-un loc sălbatic înconjurat de animale. Dacă cele 9 minute ar fi fost ,,ajustate’’ după rigorile comunității, poate documentarul ar fi arătat altfel, cei doi frați ar fi trăit într-o casă impozantă, ar fi vorbit despre viețile împlinite și făr’ de regrete pe care le duc alături de familiile fericite pe care le-au clădit, ar fi vorbit despre obiectivele bifate, despre cariere excelente și nu în ultimul rând, despre o viață socială extra-activă. Pentru că o viață condusă de alte standarde, de aspirații personale este una irosită sub monopolul eșecului. Nu ai agonisit, nu ai fi dat și în cap pentru a urca cât mai multe trepte, nu ai avut relații satisfăcătoare, nu ai fondat o familie? A fost vina ta, ai greșit tu undeva, comunitatea nu te închide într-un țarc împrejmuit cu sârmă ghimpată, dar te privește cu milă și fără îndoială intri în categoria ,,așa nu’’.
Oamenii din documentar au avut vieți ,,normale’’, dar cândva s-a schimbat macazul, iar acum unul vorbește deschis despre căsnicia eșuată, despre soția și copiii care l-au părăsit. Ce se întâmplă după schimbarea macazului, ce rămâne după ce bifăm o gălăgie de realizări, un statut dezirabil pe baza obiectivelor din carton impuse de cei din spate, ce păstrăm după ce toate acestea se evaporă? Documentarul nu impune o viață de călugăr budist, ci o pauză, un exercițiu mental, o întrebare, ce rămâne, ce păstrăm, după ce ceilalți pleacă și ne întoarcem în ,,pielea noastră’’?
