Recent am stat de vorbă cu un actor care mi-a atras atenția în repetate rânduri în spectacolele în care joacă, fie că vorbim despre rolul lui Moritz Stiefel, din „Deșteptarea Primăverii”, pentru care a și fost nominalizat la UNITER, sau despre rolul lui Thisbe din „Visul unei nopți de vară”, cel din „(D)efectul Placebo” și lista poate continua.

S-a născut în Sibiu, a studiat actoria la Cluj, iar apoi a venit la București pentru master și pentru primul lui rol de la Teatrul Național, din spectacolul „Băiatul din ultima bancă”. Dacă atunci când era mic obișnuia să facă spectacole în fața blocului, astăzi joacă roluri cât se poate de diferite pe scenele celor mai importante teatre din Capitală.

Rareș Florin Stoica, căci despre el este vorba, își descrie meseria ca pe un cadou pe care a avut șansa să-l primească, pentru care este recunoscător și pe care îl practică cu multă pasiune și dedicare în fiecare zi.

Meseria de actor e un cadou pe care am avut șansa să-l primesc. E o meserie ca oricare alta, dar care presupune o oarecare rigoare și implicare, chiar emoțională. Meseria asta hrănește și trupul și sufletul, partea spirituală în aceeași măsură. Te face să fii om”.

Se pune o întrebare foarte interesantă. De ce ești actor, de ce faci meseria asta? Și îți vin zeci de mii de răspunsuri. Cred că facem asta pentru că suntem singuri, suntem foarte singuri, noi cu noi, noi în intimitatea noastră. Și trebuie să lucrezi cu interiorul tău. Sentimentul pe care îl ai pe scenă te întregește. Parcă e o parte din tine pe care o regăsești doar acolo”.

De unde și când a pornit pasiunea pentru actorie?

Pasiunea asta a pornit de când eram mic. Făceam asta în fața blocului, așa am început. Eram un spirit creativ și atunci când eram mai mic și dacă vedeam un film care mă impresiona, îmi luam prietenii din curtea blocului și le dădeam roluri. Eu eram și regizorul și actorul principal, evident. Da, din copilărie a pornit asta. Apoi, o colegă de-a mea, actriță la Sibiu, Cendana Trifan, care e cu un an mai mare ca mine, a făcut liceul de actorie la Sibiu. Și m-am dus și eu în următorul an. A fost superb. M-am îndrăgostit iremediabil”.

Ai un personaj preferat, de care nu te-ai desprinde niciodată?

Rămân la Moritz Stiefel (din „Deșteptarea Primăverii”). Deși și John, din spectacolul „Cockoși”, care s-a jucat la Teatrul Act, în regia lui Horia Suru, a fost primul rol care m-a făcut să trăiesc vulnerabilitatea maximă și caruselul emoțional prin care un actor trece pe parcursul spectacolului. În acel spectacol era vorba de o relație homosexuală, între doi băieți, iar unul dintre ei, personajul meu, se îndrăgostește la un moment dat de o tipă”.

Dar ce fel de rol ți-ai dori să primești la un moment dat, un rol care consideri că ți-ar aduce cele mai mari satisfacții?

Un rol negativ. Nu mă refer la un rol anume, dar mi-am dorit mult acest lucru. Acum fac 30 de ani și simt cumva că am încheiat o etapă. Aveam nevoie de un rol negativ. Până acum am jucat doar copilași, cu anumite probleme, roluri pozitive, cum ar fi Alioșa Karamazov, spre exemplu.. și aveam nevoie de un rol negativ pentru că așa poți să-ți arați mult mai multe valențe. Poți să fii și bun într-un rol negativ și apoi să treci într-o altă extremă și să acaparezi totul în jurul tău”.

Ce sentimente te-au încercat prima dată când ai pășit pe scenă și cum s-a schimbat acest lucru pe parcurs?

Sunt foarte mulți actori, și eu mă număr printre ei, care suferă de un trac puternic pe scenă. Evident că emoțiile există și acum și sunt bucuros că încă le am. Emoția e importantă dacă e constructivă. Și o altă problemă pe care am avut-o.. îmi tremura capul foarte tare. Nu mâinile, nu picioarele, ci capul. Primele cinci minute erau îngrozitoare până mă acordam, până am înțeles ce înseamnă să te acordezi la public, la tot ce înseamnă fiecare om care pășește în sală și vine să te vadă. E o responsabilitate imensă. Te gândești că un om poate să vină pentru prima data la teatru și tu ești responsabil pentru ceea ce vede și ceea ce îi transmiți, ca să-l faci să vină și a doua oară”.

Cât de importantă este relația pe care o stabilești cu publicul?

E foarte importantă și cu timpul am învățat asta. Mari actori făceau asta. Stăteau și se acordau la public din spatele scenei, din culise. Simțeau zumzetul, murmurul. Și eu îmi dau seama astăzi de chestia asta, îmi dau seama exact cam ce fel de public o să am înainte să-l văd. Adică îl simt. E vorba de o chestiune senzorială care a apărut cu timpul. Și observ de fiecare dată că devine tot mai accentuată chestiunea asta”.

E foarte important să primești confirmări de la spectatori. Eu mă bucur de nu mai pot când mai primesc câte un mesaj după spectacol și îmi spune cineva ce mult i-a plăcut, ce mult l-a emoționat și cu ce gând sau întrebare a plecat acasă după ce a văzut spectacolul”.

De multe ori mă camuflez după spectacole și mă duc printre spectatori. Nu mă recunosc de cele mai multe ori. Se spune că dacă un spectator nu te recunoaște după ce ai plecat de pe scenă, asta înseamnă că ți-ai făcut treaba foarte bine. Auzi așa tot felul de discuții și intrigi, e foarte interesant să auzi ce gândesc oamenii”.

Cum reușești să îți însușești caracterul unui personaj cu care nu ai nimic în comun și care trăiește experiențe cu care tu nu te-ai confruntat niciodată?

Asta e cea mai mare provocare și asta aștepți tu, ca actor, de fapt. Îți dai seama că forând în interiorul sufletului tău descoperi că, de fapt, tu poți să fii mai mulți. Profesorul nostru ne și spunea că actorul trebuie să știe de toate. Trebuie să știe să și cânte, să și danseze, dacă trebuie să și călărească, să facă scrimă, trebuie să știe de toate”.

Spuneai la un moment dat că nu poți face artă dacă nu ai suferit. De ce?

Așa am crezut atunci când am spus asta. Nu știu dacă mai cred asta neapărat. Da, cred că suferința te ajută să te descoperi, să înțelegi mai mult din cine ești tu, dar cred că și fericirea, deopotrivă. E la fel de importantă. Și din fericire poți să aduci lucruri fabuloase pe scenă”.

Ce ai descoperit despre tine de când te-ai apucat de actorie?

O grămadă de lucruri. Am convingerea că meseria de actor e o meserie de viață, de fapt, pentru că afli cine ești și știi care sunt limitele tale. De multe ori te doare să știi că știi că ai limite. Desigur că apoi aprofundezi, te duci la un muzeu, vezi o pictură, citești o carte, vezi un film, călătorești, te întâlnești cu oameni noi. Se și spune că ești mai capabil în momentul în care te întâlnești cu oameni noi să fii mai la adevărata ta valoare”.

Mama mi-a zis la un moment dat.. am întrebat-o ce a făcut-o să stea atâția ani lângă tata. Și mi-a răspuns că tata e foarte misterios. Târziu am înțeles și că pentru un actor e foarte important să fie misterios pe scenă. Profesorul meu mi-a spus asta de multe ori, dar cu timpul înveți și trăiești pe propria ta piele ce înseamnă misterul. Nu trebuie să-i oferi totul spectatorului. Eu am momente când ofer totul. E bine să mai păstrezi ceva și pentru tine pentru că e sufletul tău până la urmă. Și te doare de cele mai multe ori că îl arăți așa cum e, fragil, unor oameni care nu te cunosc, unor oameni care pot să te judece sau nu”.

A existat un moment mai puțin plăcut de care ai avut parte pe scenă? Și cum ai reușit să-l depășești?

Se întâmplă multe momente neplăcute pe scenă. Mi s-a întâmplat să uit textul, dar acum nu-mi mai fac o problemă din asta. Chiar mă bucur pentru că e ceva nou. În primul rând, tu știi foarte bine care e caracterul tău acolo, știi care e scopul tău, știi ce-ți dorești, știi unde trebuie să ajungă spectacolul, știi ce-și dorește personajul tău. Și atunci, știi exact până unde poți să te duci cu improvizația, dacă ți se întâmplă asta. Nu mi s-a întâmplat de multe ori până acum, dar de fiecare dată când s-a întâmplat, nu a fost un eșec, ci dimpotrivă”.

Te-au ajutat vreodată deprinderile actoricești în viața de zi cu zi?

Actoria e o meserie ca oricare alta. Ai terminat rolul, iar la final te apleci în fața spectatorului ca să primești energia înapoi. Te apleci în fața publicului și când ai revenit ești din nou tu. În viața de zi cu zi nu prea mai ai voie să joci. Trebuie să fii tu cu adevărat. Cât mai verosimil posibil, trăind experiențe și momente aici și acum. Dacă începi să joci în viața de zi cu zi, începi să te confunzi. Te minți pe tine” .

Noi, oamenii, în general, oricum avem zeci de mii de măști. Și oamenii care nu sunt actori le poartă. Și fiecare meserie în parte presupune o anumită actorie, trebuie să fii într-un anume fel, să ai o anumită atitudine. E mai important să fii om și să trăiești zilnic partea umană decât să trăiești un rol”.

De ce anume crezi tu că are nevoie un tânăr pasionat de actorie ca să poată practica această meserie?

Trebuie să fie inteligent. Mă refer la inteligența aceea scenică, să aibă un simț al ritmului. Ritmul e foarte important într-un spectacol și când construiești personajul. Tot vorbim de talentul asta, care nu e tangibil. Se zice că 1% dacă ai talent e deja suficient, 99% e muncă. Important e cât muncești tu ca să înflorești talentul asta. Ori înflorește, ori se ofilește, depinde de tine cum manevrezi. Și e o chemare, trebuie să simți că vrei să faci asta, trebuie să-ți facă plăcere să fii în centrul atenției, pe scenă. Și să fii capabil să oferi, să fii generos. Dacă simți asta, cu siguranță locul tău e acolo. Și apoi, e vorba de suflet, cât de disponibil ești să arăți și altora o parte din tine”.

Și restul vin cu timpul. Dacă faci o facultate și ai un profesor bun care știe să-ți ofere exact practicile și tehnica de care ai nevoie.. tehnica e foarte importantă. Și la fel și experiența ta, după ce ai terminat studiile. Studiezi în continuare, nu te lași niciodată. Eu de asta și fac doctoratul. Am făcut facultatea la Cluj, masterul la București și acum doctoratul la Sibiu. Doctoratul se bazează pe studiul meu și pe ceea ce caut eu. Nu-l fac doar pentru că am 30 de ani și mi se pare mie interesant. Nu. Îl fac pentru că am o chemare în sensul acesta și chiar vreau și îmi doresc să ajut oamenii care vor să învețe meseria asta. Contează mult ca atitudinea profesorului tău să fie aia care trebuie. Eu vreau să fac artă. Îmi doresc asta. Nu știu dacă am ajuns acolo, dar îmi doresc. E important să-ți dorești ceva ca să ți se îndeplinească după”.

Familia ta a reprezentat un suport moral în evoluția ta, atât ca om, cât și ca actor?

Da, am avut parte și am parte în continuare de părinți care mă susțin. Financiar m-au susținut până într-un anumit punct. Nu e ușor. Poate fi un capriciu pentru cineva care spune că vrea să fie actor și nu-și dă silința. Mulți gândesc că hai să mă fac actor, e la modă. Îi observi pe cei care gândesc așa, n-ai cum să nu-i vezi. Prin experiență și având roluri și înțelegând și întâlnindu-te cu actori, regizori, începi să te rafinezi și să observi cine și-a făcut temele și cine nu”.

Eram în clasa a opta când am făcut o mică ședință cu mama și tata. Și le-am zis că eu o să dau la liceul de actorie. M-au susținut de atunci, deși mama e contabil, tata e tâmplar”.

Au fost momente când am vrut să mă las de meseria asta. Nu e ușor deloc”

Nu am regretat niciun moment că am ales actoria, deși au fost momente când am vrut să mă las de meseria asta, chiar și în timpul facultății. Nu e ușor deloc. Depinde unde o faci și cu cine o faci, dar nu e ușor. Sunt momente în viața fiecărui om când clachezi și nu mai ai încredere în tine. Dar e important să ai curaj. E problema ta că nu-ți pui întrebări, e problema ta că nu te întrebi în fiecare seară și nu ești recunoscător pentru tot ce ai trăit în ziua respectivă. E problema ta că nu te întrebi cine ești tu. Și apoi următoarea întrebare e cine ești tu cu adevărat. Sunt două lucruri total diferite”.

Printre atâtea repetiții și spectacole, mai ai timp și pentru tine? Ce-ți place să faci când nu ești pe scenă?

Aș vrea să am cât mai mult timp liber pentru mine. Tot timpul, după ce am terminat un spectacol, am nevoie să ies, să cunosc oameni noi, să merg să vizitez ceva, am nevoie să mă hrănesc ca să am de unde să ofer mai departe în viitorul rol. Eu sunt actorul acela care nu vrea să fie la fel spectacol de spectacol. Vreau să găsesc alte valențe din mine. Nu știu dacă se vede sau nu, dar încerc să fac asta pe cât posibil”.

Îmi place să merg la spa, îmi place să mă relaxez, să călătoresc. Îmi place să alerg, foarte mult îmi place să alerg și chiar recomand alergatul. E extraordinar să conștientizezi că alergând îți creezi rezistență și primești mult mai mult aer în fiecare celulă”.

Ce vedem în „Martiri”, noul spectacol în care joci, și cum se raportează personajul tău la povestea descrisă acolo?

E un text care pune foarte multe probleme pentru zilele noastre. Georg, caracterul meu, îl consider pur, cu un suflet curat și chinuit pentru că toți colegii râd de el fiindcă are un handicap fizic, un picior mai scurt. E greu, dar eu îmi apăr foarte mult personajele. Încerc să fiu de acord cu tot ce se întâmplă, cu tot ce se spune într-un text. Cu cât ai mai multă încredere în ceea ce rostești pe scenă, nu are cum să fie rău”.

În ce spectacole te mai vedem în perioada următoare?

       (D)efectul Placebo – Teatrul Național

       Deșteptarea Primăverii – Teatrul Mic

       Karamazovii – Teatrul Mic

       Martiri – Teatrul Mic

       Apa Vie – Teatrul Mic

       Romeo și Julieta – Teatrul Mic

       Alice în Țara Minunilor – Circul Metropolitan

       Visul unei nopți de vară – Teatrul Excelsior

Ce sfat ai da tinerilor care aspiră la o carieră artistică, dar care nu îndrăznesc să meargă pe drumul acesta, considerându-l nesigur?

O carieră artistică îți oferă ceva sigur dacă muncești pentru ceea ce îți dorești. Tata mi-a spus că singurul lucru din lumea asta care nu o să te dezamăgească niciodată e meseria, dacă tu nu o dezamăgești. În rest, toată lumea te dezamăgește. Dar trebuie să faci tot ce ești tu capabil, să crezi, să îți dorești”.

Dacă ai chemare și crezi că locul tău e acolo, du-te până la capăt, probează. Niciodată nu e târziu să începi să faci altceva. Noi ne punem bariere și ne limităm și nu ar trebui să ne limităm”.

Foto: Mihaela Tulea

Comentarii

comentarii