Într-o luni dimineață, de fapt undeva pe la amiază, după o noapte nedormită și umplută de prea multă muncă, rămân uimit când aflu că merg la Gărâna, locul în care de vreo doi ani m-am tot chinuit să ajung. Ka’ba al iubitorilor de jazz, Gărâna Jazz Festival, locul în care melomanii vin să-și acordeze timpanele, dezacordate de monotonia urbană din timpul anului, pe ritmuri de jazz. 

Joi la ora 14 am ajuns în Poiana Lupului. Buștenii aliniați, pe care îi știam doar din poze, păreau că încă păstrează ceva din umezeala și sunetele edițiilor anterioare, singurii martori ai trăirilor fiecărui spectator, încă de la prima adunare, când eu aveam doar un an. Exaltare, stupoare, bucurie, relaxare, dar numai dezinteres nu.

IMG_2116

Am ajuns pe soare, vreme numai bună pentru întins cortul. Am ales un loc ce-mi părea perfect, dar care mai târziu s-a dovedit a fi în toate felurile, numai bun pentru campare nu; l-am așezat și când am terminat cu organizarea, m-am dus să cercetez împrejurimile. Un sat pe vârf de deal, înconjurat de munte, la poalele căruia se află Poiana Lupului, de 18 ani casa celui mai mare festival de gen de la noi.

Când în sfârșit am încetat să fac pe turistul, m-am retras în curtea festivalului, mi-am ales un buștean, și am urmărit cu atenție, însetat de jazz, soundcheck-ul cvartetului imaginar al lui Adam BałdychCe-a urmat după, cu greu mi-aș fi putut imagina. Paweł Tomaszewski parcă își dorea din tot sufletul să facă pianul să renunțe la clape, în timp ce Michał Barański articula contrabasul prin prelungirea sonoră a tobelor lui Paweł Dobrowolski, iar contextul era delusiv construit de vioara lui Adam, care aproape că-și rupea arcușul pe corzile ei.

La vreo zece minute de la începerea concertului s-a pornit și ploaia, care, după cum am aflat ulterior, face parte din tradiția Gărâna. Cu pelerina peste cele două hanorace și cu două perechi de șosete în picioare am continuat să stau tolănit pe buștean până la terminarea concertului.

Piesele interpretate au fost multe și de o improvizație apropiată de perfecțiune, încât mi-ar fi imposibil să-ți spun cum se numesc. Totuși pe ultima n-aveai cum să n-o recunoști. Purtată într-o proximă levitație sonoră, preluată și amplificată de cvartetul polonez, Teardrop de la Massive Attack părea a veni nu din instrumentele celor patru, ci de undeva mai adânc, dintr-o gaură de suflet ce se cerea a fi umplută.

A urmat Andy Sheppard trio libero care veneau ca o plapumă de liniște după răscoala polonezilor, iar în timpul ăsta m-am hotărât c-ar fi bine să mă plimb puțin și astfel am ajuns inevitabil la standul cu vin fiert, unde am avut plăcuta surpriză să descopăr că vinul bun nu trebuie să fie neapărat și scump. M-am întors la locul meu când a urcat pe scenă Dave Douglas cu al său cvartet și, deși îi văzusem cu o săptămână în urmă la Bucharest Jazz Festival, Steve Swallow a reușit și de această dată să mă facă să-mi înghit limba. Mai departe, seara a fost încheiată de Marius Neset al cărui saxofon a fost atracția principală a primei zile de festival, dar trebuie să recunosc faptul că mie mi-a plăcut mai mult bateristul, iar prietenei mele contrabasistul.

IMG_2211

A doua zi m-am trezit din cauza ploii care nu dădea semne c-ar vrea să se oprească și am rămas mai multă vreme în cort până undeva după orele 16, când amorțit de prea mult stat într-o singură poziție, mi-am luat inima în dinți și pelerina de ploaie și am ieșit afară. După o șuetă și prea multe țigări, am ajuns la țanc exact când pe scenă intra Elena Mîndru alături de trupa ei.

În aer se simte o eleganță aparte, iar din boxe începe o piesă pe care o știu, dar nu-mi dau seama încă ce este. Mai stau preț de câteva clipe și-l recunosc pe bătrânul Johnny Răducanu care e readus la viață, care de fapt n-a murit și nu va muri niciodată. Jocul țambalelor răsună peste tot, iar vocea Elenei completează subtil prin forța și timbrul aparte, de o claritate inimitabilă. Nu degeaba a fost premiată de Quincy Jones.

Timpul trece greu, de fapt îmi lasă impresia că nu trece, că sunt blocat într-un spațiu atemporal din care nu mai vreau să scap, iar seara a doua continuă cu trompeta lui Arve Henriksen și chitara lui Ulf Wakenius.

Marea mea dezamăgire a fost Joey Defrancesco, alături de orga sa Hammond B3, acompaniată totodată de trompetă. Sinceritatea mă face să nu ascund că mă așteptam la mai mult de la Joey, având în vedere compozițiile sale, dar mai ales geniul de care dă de obicei dovadă când vine vorba de improvizație. Stând liniștit pe scaunul său, contemplând ușor uimit mulțimea, mi-a lăsat impresia că abia așteaptă să-și termine numărul, prea mulțumit de ce oferă, suficient.

Spre bucuria mea, în după-amiaza celei de-a treia zi s-a oprit ploaia și am avut ocazia pentru prima dată de când am ajuns la Gărâna să-mi usuc adidașii. În poiană am poposit destul de târziu, după ce Tiberian își încheiase recitalul, la trio-ul lui Pedro  Negrescu, unul dintre contrabasiștii mei preferați. Acompaniat de Gabor Cseke la pian și de Andras Mohay la tobe, într-un preludiu de sunete complementare, părea a aduce cu sine tot calmul unei seri liniștite de duminică, când tot ce poți să faci este să celebrezi bucuria de a fi.

Situația s-a schimbat total când pe scenă a urcat finlandezul Kimmo Pohjonen, omul pentru care acordeonul nu părea să mai aibă niciun secret. Situat undeva la limita dintre jazz-ul clasic și cel futurist, Kimmo a oferit un show pentru care cu greu poți găsi termen de comparație. O pluristrastificare de voci și sunete, redate constant într-un cadru greu tangibil, undeva în locul în care  muzica, dansul și teatrul găsesc un echilibru derutant, dar care prin dobândirea lui nu poate genera decât artă.

Kimmo a demonstrat din plin ceea ce el însuși afirma înainte de festival: „un recital solo nu constă doar în faptul de a urca pe scenă și a cânta la un singur instrument”, fapt aprobat și de public, care la sfârșitul reprezentației a cerut cu palmele înroșite de la prea multe aplauze un mult dorit bis. Cum era de așteptat, n-a întârziat să apară, iar Kimmo s-a întors pe scenă, validând încă o dată definiția a ceea ce se presupune a fi un veritabil „one man show”.

A urmat o pauză lungă, până au reușit băieții de la The Crimson Projekct să-și acordeze instrumentele, timp în care l-am așteptat pe nea Florin să spună bancuri, dar spre dezamăgirea mea n-a mai apucat s-o facă. După vreo 10 minute au apărut și The Crimson pe scenă, în uralele publicului care părea să știe ce-o să urmeze. Eu n-aveam nicio idee. Îi ascultasem cândva, demult, dar nu mi-i mai aminteam.

Ce-a urmat e genul de experiență pe care n-o poți obține citind un text, mai ales când cei doi bateriști, Pat Mastelotto și Tobias Ralph, au fost lăsați în voia lor și au început să se ia la întrecere, tachinându-se, încurajându-se și completându-se reciproc. Dintre basiști, Julie Slick m-a câștigat complet, supunând chitara într-un fel ce-mi aducea aminte de Jaco. Iar Adrian Belew, în stilul caracteristic, domina întreg platoul, servind cele mai mai complexe acorduri din magica cutiuță muzicală a chitarei sale electrice.

Totuși, The Crimson Projekct n-au fost pe placul tuturor. Oamenii s-au împărțit în două tabere, cei care au fost total absorbiți și cei cărora nu le-a plăcut deloc pe motiv că n-aveau ce căuta aici, că n-a fost jazz. Pe bună dreptate n-a fost jazz, a fost atipic pentru un festival de jazz, dar cred că prin însăși acest fapt Gărâna și-a păstrat caracteristica principală: diversitate, ieșirea din tipare, renunțarea la constrângeri și compromisuri, fie ele de orice natură. A fost improvizație până în cele mai elocvente mărci ale rockului experimental, iar faptul că în ciuda concertului de aproape două ore, artiștii au revenit pe scenă, nu-i poți numi decât dedicați, meritându-și pe deplin locul în elita „greilor”. Mie unul mi-au plăcut cel mai mult din tot festivalul.

IMG_2337

Ultima zi n-am mai apucat-o. Luni e zi de muncă, dar experiența din cele trei zile de festival n-a făcut altceva decât să mă facă să-mi doresc să revin de fiecare dată, indferent de vreme sau condiții.

La 11 am pornit înapoi spre Capitală. L-am pus pe Molvaer în boxe și am făcut vreo trei opriri în 500 km, doar ca să fumăm. Urât viciu. Am mai schimbat cd-urile cu Bruebeck și niște Avishai Cohen, ca să nu adormim, iar pe la șapte seara am ajuns fiecare la casa lui. M-am băgat în pat și până să adorm m-am gândit la cât timp trebuie să aștept până la ediția viitoare, iar acum când scriu textul acesta realizez că mai sunt doar 361 de zile.

Prima dată la Gărâna: Patru zile de jazz pentru suflet.

Fotograf: Dana Alecu

Restul fotografiilor le găsiți aici.

Comments are closed.