Dacă a fost vreun lucru pe care l-am învățat din „Povestirile scandaloase” ale lui Dan Alexe, atunci acela a fost cu siguranță să fiu mai atent la miros. Deși cea care dă numele volumului este roșcată, îți pot spune că nu doar roșcatele au miros și, cu atât mai mult, nu doar cele amare.
Prototipul meu de frumusețe este cel puțin superficial sau insuficient: șatene cu reflexii de blond, mici de înălțime, cu pielea de o tentă ușor măslinie. Diferențele însă se găsesc la nivel olfactiv. Am învățat să adulmec, să văd cu nasul ceea ce nu vedeam nici măcar cu ochii.
Aflat în ipostaza de cititor, nu te mulțumești doar cu simplul rol de observator sau, eventual, acela de instanță obiectivă, care aprobă sau respinge. Inevitabil te trezești angrenat în suita de întâmplări, unde încă de la prima povestire devii complice, aproape regreți faptul că n-ai fost acolo.
Jubilație, extaz, dezamăgire, poate pe alocuri misoginism, dar unul subtil, aproape imperceptibil, mascat de o ironie inteligentă, toate acestea te trimit într-un spațiu pregătitor, de dobândire a unor mecanisme de supraviețuire afectivă.
–Să știi că eu am mecanisme de supraviețuire afectivă superbe.
–Știu, a oftat. Mi-ai spus pe plajă.
Acum două seri am făcut dragoste cu o necunoscută, după ce numai cu câteva povestiri înainte m-am pierdut între „mușchii circulari și flasci” ai altei ființe, încercând să scot ceva mai mult decât icnetele searbede. N-am reușit. De fapt n-am făcut dragoste, cred că am făcut sex. Și sex e mult spus.
Apoi m-am culcat, iar a doua zi m-am trezit în tren, față-n față cu ceva ce mirosea a puritate. Avea o carte în mână, iar eu am încercat s-o impresionez, expunând ostentativ coperta cărții mele pe care trona inaccesibil „Martin Heidegger”, varianta în limba germană. După ce am coborât din tren mi-am dat seama cât sunt de mizerabil. Întreaga călătorie m-am chinuit s-o fac să se îndrăgostească de mine, iar după ce în sfârșit am reușit, am fost nevoit s-o abandonez, fără ca măcar să întorc privirea. Toate acestea pentru că șchiopăta.
Pornind de la premisa că omul devine mai uman cu cât este mai sincer, Dan Alexe scrie. Și nu o face din vreun capriciu, ci mai degrabă dintr-o necesitate, în același timp bucurându-se de nonșalanța cu care sunt relatate povestirile, într-o naivitate debordantă, de-a dreptul molipsitoare. El este fericit, suferă, plânge și iubește. Cel mai important aspect însă îl constituie faptul că oferă cititorului posibilitatea de a se bucura la rândul său de toate aceste experiențe, ba chiar mai mult, îl pune în imposibilitatea de a deveni, fie și pentru o clipă, indiferent. Astfel stupoarea, neobișnuitul, obscurul, chiar și misticul, uneori cu tente animalice, se împletesc într-un amalgam de senzații deslânate.
Prin „Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase”, Dan Alexe nu face niciun compromis. Toate povestirile din alcătuirea volumului sunt generatoare de imagini care l-ar face să se rușineze chiar și pe cel mai libertin cititor, în însăși cea mai solitară intimitate.
Tonul nu este unul general, ci mai degrabă autentic, diferențiindu-se, în literatura română, drept catalizator de gen, un motiv suficient pentru renunțarea la inhibiții, dar mai ales pentru descătușarea limbajului. Un afront elevat adus cenzurii benevole la care, din motive nefondate, atât scriitorii cât și cititorii obișnuiți se supun.
Dar „Miros de roșcată amară” nu este o scriere obișnuită, este un tribut adus libertății. Fiecare personaj se află într-o poziție de posibilă dobândire a unui nou sentiment, fie că este ură sau împlinire.
De la copilul părăsit la orfelinat în ziua de Crăciun și până la bărbatul fără mâini și fără picioare, dar cu un mădular ofidian, eroii celor 33 de povestiri nu se aseamănă în nici un fel și totuși există ceva care-i unește și-i atestă drept ieșiți din mâinile lui Dan Alexe. Acel „ceva” este lipsa. Toți au o lipsă, fie că este de natură spirituală sau corporală, psihologică sau comportamentală, fiecare încearcă să substituie, să găsească acel surogat care să-i completeze.
Dacă și reușesc, asta nu pot să ți-o spun pentru că nici eu nu știu. Ce am aflat însă este că sunt incomplet, poate la fel de insuficient ca „Sybille la oglindă” voi porni „Un alt război al ouălor”, iar după ce-l voi pierde voi fi scos pe „Viciu de procedură” dintr-o „Poveste de Crăciun” unde voi naufragia alături de „Leila cu fluturi în burtă”.
Astea sunt povestirile mele preferate, nu că celelalte ar fi mai prejos. Poate îți vei găsi și tu povestirile, dar mai ales lipsurile. Poate! Relativitate la discreție.
Surse fotografii: http://www.ziarulmetropolis.ro/, elefant.ro
