Pompei: hipsterii din Antichitate

Când vorbesc despre Pompei, primul meu gând este să scap înainte de orice de afurisenia de vulcan. Nu de alta, dar există tone de filme, reportaje și articole despre minunatul prăpăd din Pompei și invariabil accentul cade pe luminăția sa Marele Vulcan și povestea amănunțită a erupției. O poveste cu ore, grade Celsius, diametrul coloanei de  cenușă, viteza cu care o mâna vântul etc.

Partea asta m-a plictisit grozav întotdeauna, așa că am decis să centrez cursul pe care îl țin la Fundația Calea Victoriei pe zburdălnicii și manțocării derulate de acești pompeieni care erau niște diavoli împielițați, trăitori hedoniști într-unul din cele mai liniștite și idilice orășele provinciale din Imperiu. Pompei furnizează o grămadă de detalii picante, pe care, ca turist, n-ai cum să le afli.

Ca turist, vezi vile suburbane elegante cu fresce fabuloase, grădini de amețitoare frumusețe prin care e lesne să-ți închipui matroane tolănite în triclinii și mici sclavi sirieni făcându-le vânt cu o frunză de palmier. Dar eu când povestesc prefer să aduc la viață strigătele negustorilor ambulanți, icnetele surugiilor, oftaturile fetelor la trecerea gladiatorilor și păruielile soldaților veniți în permisie, care dădeau iama la lupanar.

Ceva din zona electorală era însă mai de soi în Pompei decât în zilele noastre: afișele și graffiti-urile. Primele erau făcute de echipe de profesioniști – să nu credeți că în Antichitate nu existau agenții de publicitate. Erau de regulă formate din 3 băieți, unul cu concepția (design și layout) și pălmașii care se numeau DEALBATOR și LANTERNARIUS. Lanternarius ținea felinarul în vârf de băț, iar Dealbator văcsuia cu alb și netezea suprafața pentru tipul cu layoutul. Trei hipsteri din Antichitate, curat hipsteri! Ăla cu concepția, presta și execuția. Partea genială era că în epoca romană nu candida cine voia, oferindu-și nurii electoratului. Era taman invers: orice breaslă – surugii, vopsitorii de lână, prostituatele, mozaicarii – puteau plăti acești 3 hipsteri publicitari să trâmbițeze virtuțile cui doreau. Îl vrem pe Ceius Secundus, că e un mare băiat, sprinten și milostiv! Trebius Valens, fă bine și candidează, că avem chef să te votăm!

În graffiti-urile spontane, făcute de te miri cine – și sunt cu miile astfel de lucrări – pompeienii se arată a fi pojarnici fără să fie vulgari. Găsești pe pereți de la cuvinte încrucișate, caricaturi de politicieni, stihuri de Vergiliu, prețurile prestațiilor de la bordel, declarații cocoșești de juni aflați în competiție, dar și iubire pură, împărtășită sau nefericită. Omagii, ode și afurisenii, blesteme pe capul cuiva și alte măscări.
Să nu uităm că avem de-a face cu un orășel de învârtiți, supra aglomerat, cu terenuri scumpe și criză acută de locuințe. Pompeiul colcăia și duduia de energie. Iar locuitorii aveau negustoria în sânge. Iată o găselniță tipic pompeiană, storcătoare de bani: cu orice car ai fi venit în Pompei, erai obligat să-l lași la poarta cetății. Ți se închiria altul – cu distanța mai mare între osii – așa ca plăteai ca să poți intra pe șinele lor speciale. Practicau dimensiunile personalizate, anti-standard. Aidoma căilor ferate rusești și categoric la fel de eficiente. Nimic nou sub soare! Apropo, și ăsta e un proverb latin!

Arina Ghiorghiță, lector Fundația Calea Victoriei. O puteți întâlni din 7 septembrie la cursul Pompei – Călătorie culturală în trecut.

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here