Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”- Mircea Eliade.
În 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic, închis în „celula” sa din spital. În 15 iunie 2019, s-au făcut 130 de ani de când poetul a trecut în neființă.
Timp de toți acești ani, creațiile sale au stat la baza „educării” multor generații de poeți.
Însă, împlinirea celor 130 de ani de la moartea lui Eminescu, reprezintă un prilej
de a vedea cum a fost perceput și abordat în operele altor poeți, care nu au ezitat să își exprime opinia în raport cu personalitatea și creația acestuia.
Veronica Micle – „Lui X…”
Poezia a apărut în anul 1885 și aparține, după cum se știe, iubitei poetului.
„Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât sunt de mică sînt
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
Și dorești a mea iubire… Prin iubire pân-la tine
Să ajung și a mea soartă azi de umbra ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n- înțeleg.
Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.”
Traian Demetrescu, „Lui Eminescu”
1889 e anul morții lui Eminescu și începutul oficial al cultului său, iar acest lucru a fost evocat de către Traian Demetrescu în opera sa.
„Și nu mai ești… O groapă sub rânjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!
Și după cum în viață a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plângător!
Iar vântul când va bate, în gârbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă deasupra-ți o s-aștearnă;
Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Christ!”
Aron Cotruș, „Eminescu”
Aron Cotruș, poet expresionist și legionar (nu neapărat în această ordine), i-a dedicat lui Eminescu o plachetă în 1937.
„Dante valah, Măria-Ta […]
Crai-Duh,
aripă vie
peste glie,
peste cântec și văzduh, –
căpetenie să ne fii de-acum înainte,
cu pasul tot mai aspru și mai fierbinte,
în crâncena noastră năvală ’nainte!…”
Mihai Beniuc, „Poeților tineri”
Scrisă în anii ’30, poezia lui Beniuc exprimă încă din primele versuri admirația în raport cu creația eminesciană.
„Pe Eminescu noi, poeții tineri,
Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot
În stihurile lui dumnezeiești.
Durerea românească-i mult prea mare
Și n-o cuprinde toată nici un cântec.”
Ion Brad, „Constelația Eminescu”
Publicată în 1964, poezia lui Ion Brad oferă o mostră stilistică relevantă din ororile care vin.
„Furtuni galactice, într-un mileniu
Al marilor furtuni, te-au proiectat
Pe cerul poeziei, stea de geniu,
Și-acest popor, cu tine împărat,
Superbă constelație ce ține
Pe umeri timpul nostru și-al lumii care vine.”
Nichita Stănescu, „O călărire în zori”
Poemul îi este dedicat lui „Eminescu cel tânăr” și apare în Sensul iubirii, volumul de debut al lui Nichita Stănescu din 1960. Este și unul dintre puținele poeme care nu-l iau pe Eminescu „la mișto”.
„Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzișe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele crește,
tăria cu acvile din fața lui se prăbușește
în trepte de aer, sticlește.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l crește
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria își năruie sfârșitele-i carcere.
Sulițe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite și grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde și grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave
Coama mea blondă arde în vânt.”
