Un film pe care l-am văzut aseară și care mi-a perturbat întreg somnul nocturn. Nu pentru că mi-ar fi displăcut ci mai ales pentru că mi s-a părut foarte bun. Încă de la început a reușit să mă determine să fiu atentă și să-l urmăresc până la final. Deși durata sa este de aproximativ 2 ore și 18 minute. Nu m-a obosit. Ba chiar m-am regăsit într-o stare de minim regret la finalul filmului. Aș fi vrut să văd o continuare.

La început, Travis este cel care hoinărește prin deșertul Texas, aparent fără o țintă predefinită. Este personajul care este dat dispărut de patru ani, a cărui speranță de viață pare minimă. Aproape inexistentă. Cel puțin din partea fratelui său Walt, a soției acestuia, Anne și a fiului său acum crescut de aceștia, Hunter, în vârstă de 7 ani.

Walt îl găsește rătăcind prin deșert, aproape distanțat de propria sa ființă, incapabil să verbalizeze. Mie inițial mi-a dat impresia că a petrecut cei 4 ani fără să scoată mai mult de câteva zeci de cuvinte pe zi. Sau la câteva zile. Părea să-și fi uitat capacitatea de a vorbi. Și pe cea de a trăi, în paralel.

Fratele său Walt îl duce acasă. Să-și cunoască fiul care inevitabil nu-și amintește foarte bine de tatăl său. Inițial este un pic reticent, dar ușor ușor începe să se apropie de Travis. Începe să-i spună „tată“ și să se simtă legat de acesta.

O secvență importantă și emoționantă din film mi s-a părut cea în care toți 4 se uită la un filmuleț vechi, de când Hunter era mic, iar Travis și mama lui Hunter, Jane este și ea prezentă. Reacțiile celor 4 sunt ușor de observat, zâmbetele lor la rememorarea acelor momente sunt evidente. Dar și dorul și sentimentul de vinovăție, în ceea ce-l privește pe Travis. Motivul este ilustrat în ultimele 15-20 de minute ale filmului.

Acesta dorește să plece s-o găsească pe Jane. Hunter vrea să plece cu el. Ceea ce și face. Merg împreună la Houston. Discuțiile dintre tată și fiul său pe parcursul călătoriei pot să verse niște lacrimi de la cei mai sensibili. Sau să îi determine pe cei mai optimiști să zâmbească. Singuri. Într-un final, o găsesc pe Jane. N-are cea mai respectabilă meserie. Travis reușește să-i spună cine e la abia a doua discuție. Din spatele unui paravan. El o vede, ea nu. Îi povestește toată istoria lor, iar ea își dă seama cu cine vorbește. Unfinished business și lucruri nespuse la momentul potrivit sunt înșirate printr-un fir al unui telefon.

Nu știu dacă e previzibil sau nu, dar Travis pleacă. Nu poate s-o vadă pe Jane decât de la distanță sau printr-un paravan ce-i separă. Scena de final ni-i înfățișează pe Hunter și pe mama sa regăsindu-se. Într-o cameră de hotel. Iar filmul se termină c-o îmbrățișare lungă și un tată conducând și îndepărtându-se.

Hunter este cel mai vigilent și mai înțelegător copil. Personalitatea sa uneori mai matură decât a părinților săi mi-a rămas impregnată în minte. El a știut să se facă fiu mai mult decât ai săi părinți au știut să îl facă să le fie fiu.
Paris, Texas, un film care mie mi-a plăcut foarte mult și în mod cert a luat locul multor filme aflate în topul celor care mi-s preferate. S-a poziționat undeva spre vârf.

Redactor: Alexandra-Georgiana Andrei
Sursă fotografie: www.hellozso.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here