Există oameni care ating fericirea prin contopirea trupului cu sufletul muzicii: aceștia sunt dansatorii, care cuceresc un spațiu prin mișcare și energie. Un astfel de om pasionat, care caută mereu perfecțiunea, este Andreea. Absolventă a Colegiului Național Gheorghe Lazăr și studentă în primul an la Facultatea de Istorie din București, Andreea a crescut odată cu dansul. Trupe de dans, festivaluri, concursuri naționale și internaționale, balet în cadrul unor emisiuni, show-uri live alături de CRBL, Anna Lesko sau Nicole Cherry, sunt doar câteva din coordonatele ce i-au conturat personalitatea și au ajutat-o să devină artistul de azi. Andreea și-a împărtășit pasiunea și cu cei mici, timp de un an activând ca instructor de streetdance.
Când ai știut prima dată că vrei să dansezi?
Prima dată am știut clar că nu vreau să dansez. Aveam doar trei ani și jumătate când am mers, forțată de către mama, la preselecția unei trupe de dans de la Palatul Copiilor. Singurele amintiri de atunci sunt multe fustițe de balet, o doamnă profesoară încruntată și faptul că trebuia să mint mereu că am patru ani. Cu timpul, teama de necunoscut a devenit o obișnuință, iar apoi plăcere.
Care este cea mai mare realizare?
Este destul de dificil să spun care este cea mai mare. Poate fi faptul că am ajuns să dansez pe aceeași scenă cu artiștii pe care, acum zece ani, îi vedeam doar la tv și îi admiram pe posterele din camera mea. Sau poate fi faptul că am avut ocazia să dansez într-unul dintre cele mai mari festivaluri din India, alături de reprezentanții altor 30 de țări.
Care sunt cele mai mari dificultăți de care te lovești în ceea ce faci?
Dansul ca artă se clădește pe noțiunea de „perfect ”, iar când te naști deja cu o cantitate destul de mare de perfecționism, devine din ce in ce mai greu să fii mulțumit de tine, de ceea ce faci.
Ce înseamnă munca din spatele scenei ?
Munca din spatele scenei este practic motorul pasiunii. Poate că sună un pic prea ornat, dar nu am considerat niciodată ceea ce fac ca pe o muncă. Într-adevăr, am avut momente când mi-am dorit să învăț acasă și nu pe un drum plin de serpentine. Sau când aș fi vrut să port și eu gentuțe și nu geamantane cu toate hainele, cărțile, caietele și mâncarea pentru o zi, care începea la 6 dimineața și se încheia la 9 sau 10 noaptea. În cazurile mai nefericite, când mă pregăteam pentru un eveniment important sau depindeam de programul artistului pentru care dansam, aveam repetiții noaptea, până la 3, 4 dimineața. Iar eu fiind cea mai mică și singura elevă, începeam programul de școală la 7:30. Împărțirea timpului a fost mereu o parte dificilă. E greu, dar mă ghidez după o vorbă: „Anything worth having doesn’t come easy”.
Ai făcut sacrificii în plan personal de dragul dansului?
Încă nu pot vorbi despre mari sacrificii, însă am momente când îmi doresc să fi petrecut mai mult timp cu prietenii din liceu, să fi fost mai prezentă la ieșirile în oraș, excursii cu clasa, baluri etc. Aici, ce-i drept , există un strop de regret. La școală cel puțin, atunci când se striga catalogul și se ajungea la numele meu, colegii răspundeau automat „absent. ” Și încă nu știu sigur dacă erau glume … sau nu.
Ți-a schimbat dansul percepția asupra vieții?
Poate dacă nu începeam să dansez înainte să știu ce înseamnă percepție sau chiar ce înseamnă viața, aș fi răspuns pozitiv, însă am crescut cu dansul și asta m-a format din start într-un anumit fel. M-a învățat ce înseamnă disciplina, respectul, ambiția, competiția. Am învățat să privesc orice experiență nouă, oricât de plăcută sau neplacută ar fi, ca pe o lecție.
Reporter : Nae Ana-Maria
Sursa foto : arhiva personală
