Ei bine, opțiunile nu sunt prea multe, căci ajungi în oraș și ai mereu tendința de a compara orașul ăla mic, ce între timp a devenit un cătun, cu orașul sau, dacă ai noroc, chiar capitala în care îți duci cu greu zilele de studenție. În primul rând, ți se pare că nu auzi niciun zgomot, că e prea liber drumul și că oamenii sunt prea amabili cu tine. Contrar ființei noastre, care se alimentează cu obișnuința mai mult decât cu orice altceva, ripostezi, așteptând un posibil accident și de ce nu, chiar o încăierare între mai mulți indivizi, care-și spun frenetic, dar nu frățește: „frate” și „ejneboon”.
Trecând peste această nostalgie insolită și nefirească, ajungi acasă, înmuiat de dragostea părintească, care nu durează mai mult de 5-6 ore, timp în care apar probleme de ordin interior: cine spală vasele, cine duce gunoiul și cine merge la Kaufland pentru cumpărături.
Un alt lucru, de care îți era dor și nu-i poți nega confortul, este mâncarea mamei, care devine, dacă nu era deja, cea mai bună mâncare din lumea asta, cu ulei cât trebuie, cu pâine prăjită(nu că n-ai fi putut face și tu), dar și cea mai bogată și diversificată. După ospățul pantagruelic, te relaxezi pe terasă, iar atunci se alătură și părinții tăi, începând prietenește să-ți asculte planurile pe care urmează să le faci la anul, odată cu începerea facultății. E lesne de înțeles că niciodată nu urmărim pașii pe care-i vom face la anul, căci în general vin pe parcurs și, dacă nu vin, la stres reacționăm cel mai bine. Pentru că nu îndeplinesc așteptările părintești, apar certuri și zguduiri emoționale: ”Gândește-te bine, mai ai un an, va fi timpul să iei viața în piept.”
Treci și peste asta, fiind conștient de această problemă, dar o amâni, că, deh, e mai relaxată o minte limpede decât una încurcată în mii de întrebări.
Se face seară, mai repede decât ai fi crezut, chiar e un soi de veșnicie la sat, și constați cu stupoare că-n agenda telefonică ai mai puțini oameni din Bistrița și prea mulți din București. Și începi să te gândești: „Oare să-l sun pe X sau pe Y? Oare nu e ciudat că nu am mai vorbit de trei luni sau un an?” Îți iei inima în dinți, suni, de ai noroc, ieși și tu la o bere, te apucă nostalgia Bucureștiului din nou, prietenii tăi vechi te critică pentru accentul de „mitic” pe care l-ai căpătat și faptul că-ți renegi statutul de ardelean, și alte prostii, dar e bine măcar că ți-ai umplut timpul cu ceva.
Dar ăsta e un caz fericit, căci mâine dacă nu suni tu, nu te va suna nimeni, exceptând un prieten bun, care te sună mereu când se întâmplă să fie și el prin preajmă. Și așa începi să realizezi că venitul acasă nu e tocmai prielnic pentru tine, căci în fiecare seară o arzi pe net, vorbind cu cei din București ori te uiți la filme sau vorbești pe Skype (sau scrii articole, haha), orice altceva, în afară să ieși din casă. Și motivul nu e că n-ai vrea, ci că legăturile s-au cam rupt și constați că majoritatea erau contextuale. După o bună perioadă de vreme, ajungi în București și începe să-ți lipsească Bistrița .
Ființa, ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții?
Text și foto: Manuela Dospina