Nu mai țin minte unde și când s-a oprit gradul meu de impresionabilitate în ceea ce privește cinematografia. Ceea ce știu e că în noua mea pasiune ce-mi hrănește atât imaginația cât și gândurile rătăcite-n miez de noapte, caut povești care-n aproximativ 120 de minute să-mi miște reminescențele uscate ale sensibilității. Mai mult. Din ce în ce mai mult. Din fericire pentru cerințele-mi cinice ce resping romantismul cabotin din fașă, am de unde alege. Recunosc, unele producții mă fascinează. Le privesc admirativ și îmi dau voie să-mi completez reacțiile sinestezice. Până-n măduva oaselor. Pe una dintre acestea o cheamă Nuovo Cinema Paradiso. Regizat de Giuseppe Tornatore, îmi lasă niște amprente în spatele retinei care iau forma unor cuvinte precum: „Whatever you end up doing, love it. The way you loved the projection booth when you were a little squirt.“ Și-mi amintesc, din nou, cât de important este să simți mai mult decât respect pentru orice alegi să faci.

Toto, un împătimit al filmelor încă din anii cei mai fragezi, căruia nu i-a lipsit nicio clipă curajul de a-și urmări pasiunea, e personajul pe care-l urmărim crescând. Îi ascultăm și-i privim cu un interes ce simpatizează cu modul în care-și ilustrează reflecțiile asupra propriului trecut. În prezent, un celebru regizor italian, Toto își zugrăvește pe treptele memoriei, momente importante ale vieții care l-au făcut ceea ce este, prin care a crescut și s-a dezvoltat.

Copilăria sa se petrece cel mai adesea în interiorul cinematografului orășenesc, Cinema Paradiso. Aici cunoaște și regăsește figura paternă pierdută în război în personajul lui Alfredo, cel ce proiecta filmele. În același oraș trăiește și prima poveste de iubire, una pe care o resimțim atât de asemănătoare celor din filmele pe care Toto însuși, ajuns adolescent, le proiectează. Un început incert, o derulare intensă și o finalitate dezarmantă.

Alfredo, personajul care-și pierde vederea în urma unui incendiu în Cinema Paradiso, cinematograf reconstruit și redenumit Nuovo Cinema Paradiso, în care regăsim titlul filmului, este personajul care pe mine m-a frapat pe toată durata filmului. Chiar și in absenția, ilustrat fiind de cugetarea subiectivă și îndurerată a lui Toto, în perioada imediat următoare a aflării veștii despre moartea sa, el este un om de nădejde ce înglobează figura paternă, prietenul cel mai bun, răbdător și sincer. Cel care dă un exemplu și înțelege. Și sfătuiește. Înțeleptul.

Întors în orașul natal pentru a-și conduce prietenul pe ultimul drum, nerăbdător să vadă Cinema Paradiso, cinematograful care l-a conturat ca regizor, se află față-n față cu peisajul dezolant al unor ruine. Asta mi se pare una din cele mai triste secvențe din întreg filmul. Pus în fața trecutului, îl observă ca pe o priveliște neclară sub forma unei clădiri în paragină.

Un film care subliniază dragostea de film printr-o poveste memorabilă. Cât despre mine, m-am împrietenit cu Toto pe toată durata filmului. I-am înțeles pasiunea crescândă, pentru că și eu o dezvolt pe-a mea. Și-ncerc să-mi repet, constant „Life isn’t like in the movies. Life … is much harder“.

 

Redactor: Alexandra-Georgiana Andrei

Foto: blogcineland.altervista.org

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here