Mulholland-Drive-podcast-reviewDavid Lynch este recognoscibil în lumea cinefilă. Mai nou și-n cea muzicală. Este un regizor al bizareriilor, al dublului plan, al sentimentului de liniște și desfășurare calmă a acțiunii, urmată de un punct culminant rapid, greu de digerat, aproape imposibil de înțeles și cu multe potențiale căi de interpretare. Care depind de cultura cinematografică, semiotica și capacitatea de internalizare a fiecărui spectator.  Care ajunge să fie parte integrantă din acțiunea pusă-n platoul de filmare cu atât de multă acuratețe, să se considere un actor nevăzut care se plimbă printre protagoniști.

 

Dificultatea de interpretare după o primă vizionare mi-a cerut-o și pe a doua. Recunosc, lucrurile ușor confuze au devenit puțin mai clare după asta. Personajele poartă nume distincte, filmul e împărțit în două părți. Cea care-n prima parte se numește Betty, în a doua parte se numește Diane. Cea care inițial poartă numele de Rita, ulterior se numește Camilla Rhodes.

Rita este implicată într-un accident de mașină, își pierde memoria și ajunge în casa mătușii lui Betty, pe care o primește în grijă temporar. Nu își amintește cine e, în lupta sa cu memoria-i pierdută, se-ndrăgostește de Betty. Reciproca e valabilă.  Senzualitatea celor două femei în timp ce-și exprimă afecțiunea într-un mod mai … trupesc, e o specificitate a regizorului.

Relația lor devine confuză și neliniștită în a doua parte a filmului, când personajele pe care începusem să le cunosc și cu care mă obișnuisem și reușisem să le încadrez în diferite categorii și să le asimilez în funcție de caracteristicile pe care le consideram aplicabile fiecăruia, își modifică identitățile. Numele se schimbă, rolurile lor se schimbă, intervine o obsesie a celei ce obișnuia să fie Betty, acum numită Diane, pentru ceea ce obișnuia să fie Rita, pe nume actual Camilla.

Sadism macabru, intens, ușor sarcastic pentru oamenii ca mine, o plăcere lugubră de a învârti cuțite în răni supurente, crime și sexualitate reprimată. Totul devine brusc interesant, acțiunea se precipită și nu mai există nimic în comun cu ceea ce consideram atât de veridic în prima parte.

Dar merită văzut, cu atenție. Poate chiar revăzut pentru a fi înțeles cu atât mai bine. Sau poate pentru a deveni din ce în ce mai confuz cu fiecare scenă reluată. Zâmbetul meu strâmb și sarcastic l-a plăcut teribil pe acest film.

 

Sursă fotografie: www.soundsonsight.org

 

Comentarii

comentarii