„Se spune: «Nu o să mai fie, mă, nimeni ca Gheorghe Dinică sau ca Bibanu!» și îmi vine să le răspund: «Nu, mă, nu o să mai fie! Crezi că ei și-ar fi dorit asta?»” – Interviu cu Paul Decu
Chiar dacă în ultimul timp România a pierdut prea mulți actori de valoare, universul își arată ca de obicei și cealaltă față, cea care, în acest caz, descoperă tinerii talentați pe care nu îi cunoaștem încă. Așa că astăzi vă fac cunoștință cu Paul Decu, student în anul trei la teatru și proaspăt director al unui scurtmetraj regizat de el. Și așa cum ne spune, face parte din gașca neisprăviților care vin din urmă și împlinesc din nou frumoasa lume a teatrului.
1. Când ți-ai dat seama că cel mai potrivit drum pentru tine este teatrul?
Am mai fost întrebat lucrul ăsta și mereu am același răspuns: „Nu știu! Nu îmi aduc aminte!” Nu cred că a fost un moment anume, doar că nu mi-am imaginat vreodată că aș putea lua-o pe alt drum. De când mă știu, vreau să ajung actor, nu neapărat de teatru, pot spune că filmul îmi place mai mult, dar am vrut mereu și vreau în continuare să fiu actor.
2. Pentru că doar ce a început anul universitar, spune-mi cum a fost pentru tine primul an ca boboc la U.N.A.T.C.?
A fost ca un vis, sincer. A fost ceva ce mi-a schimbat percepția despre aproape orice mă înconjoară. Mi-a luat ceva să realizez cu adevărat că sunt în locul în care mi-am dorit mereu să ajung. Și, sincer, cred că prima zi ca boboc U.N.A.T.C. a fost prima zi în care am fost mândru de mine.
3. Povestește-mi despre scurtmetrajul făcut de tine. Cum se numește și care este povestea din spatele lui?
Scurtmetrajul se numește „Viața“ și cam despre asta este vorba în el. Viața a doi tineri îndrăgostiți care își găsesc, cu ajutorul celui de-al treilea personaj, un final fericit. Nu aș vrea să spun mai multe pentru că nu vreau să distrug curiozitatea nimănui. Mai spun un singur lucru: pentru cei doi tineri îndrăgostiți finalul este unul fericit. Vom înscrie filmul la cât mai multe festivaluri: „Berlinale”, „Best European Film Festival” și altele, și sperăm la rezultate bune.
4. Ce te-a inspirat pentru povestea scurtmetrajului?
Filmul are un mesaj simplu, care se trage oarecum dintr-o frică de a mea. Mie îmi este frică de finaluri, iar un final, cu adevarat final, și nu doar o pauză sau o trecere de la un eveniment la altul, nu are cum să fie fericit. În acest film, totuși, finalul este unul fericit, chiar dacă este o iluzie, o idee.
5. Unde au avut loc filmările și cam cât de greu mai este în România să faci rost de locuri potrivite pentru filmări?
Am filmat în mai multe locuri din Constanța: pe unul dintre pasajele pietonale din Mamaia, în barul unui prieten de-al meu, pe plajă, în gondolă, la Biserica Catolică din Techirghiol și pe acoperișul unui bloc din București, chiar și la mine acasă.
Cât de greu este să faci rost de locuri potrivite pentru filmări?! Foarte greu! Sau cel puțin așa e pentru un proiect mic, cum este acesta. Scenariul s-a schimbat de câteva ori, din cauza schimbărilor de locație. Spre exemplu: între prima serie de filmări (cea din Constanța) și a doua (cea din Techirghiol și București) a fost o pauză de aproape trei luni în care așteptam aprobări.
6. Cu cine ai lucrat la acest scurtmetraj?
Am lucrat cu niște oameni absolut extraordinari și împreună am format o echipă care sper să țină mult timp de acum încolo: Mario Pancu, Simona Pustianu, Bianca Anastasiu, Gabriel Vatavu, Alex Năstase, Theodor Inelus, Anca Pancu, Laura Neculaie, Cosmina Olariu și nu în ultimul rând, mama mea, Valentina Decu. 
7. Cine te-a susținut și sprijinit pentru a duce la bun sfârșit acest proiect?
În primul rând mama mea, care are în mine o încredere imensă și susține absolut fiecare pas pe care îl fac… un prieten foarte apropiat care e ca un unchi pentru mine, Aurel Hristodorof, un alt prieten foarte bun, Cristi Avasiloaiei și mulți alții care au crezut și s-au implicat în proiectul ăsta și fără de care nu știu dacă acum mai aveam despre ce să vorbesc. Le mulțumesc tuturor!
8. Cum crezi că va arăta lumea teatrului din România peste 10 ani?
Cred că va evolua plăcut, atât lumea teatrului cât și cea a filmului. Sunt totuși destul de tânăr ca să o compar cu ce a fost înainte, dar văzând ce este acum, sunt convins că suntem într-o continuă evoluție. Mereu aud cum se spune: „Nu o să mai fie, mă, nimeni ca Gheorghe Dinică sau ca Bibanu!“ și îmi vine să le răspund: „Nu, mă, nu o să mai fie! Crezi că ei și-ar fi dorit asta?“. Ca ei, cei care din păcate s-au dus, nu o să mai fie nimeni, dar vin din urmă niște „unii”… niște „neisprăviți” despre care cândva se va spune: „Nu o să mai fie, mă, nimeni ca … acei unii“.
9. Dacă ar fi să descrii teatrul în 3 cuvinte, care ar fi acelea?
TRECUT, PREZENT și VIITOR! În general, VIAȚA SUB LUPĂ.
