Acum vreo două luni veneam cu autocarul de la Vâlcea la Bucureşti. După ce am trecut de Piteşti, mi-am dat seama că în spatele meu stătea un fost coleg de generală. Îmi aduc aminte că era un băiat deştept, bun la ştiinţele exacte. La liceu a fost la o clasă paralelă, tot de profil mate-info. Restul drumului am vorbit vrute şi nevrute despre ultimii ani din viaţa noastră. Mi-a atras foarte mult atenţia când mi-a spus că nu are vreo intenţie să se angajeze sau să-şi înceapă cariera în vreun fel, momentan. De ce? Pentru că îşi doreşte încă să copilărească, să se distreze mai ales pentru că beneficiază de suportul total al părinţilor în acest sens.
Pe de o parte aş putea să spun că fiecare îşi face viaţa cum doreşte şi ştiu că nu există o calea a succesului garantată. Poate el, în viaţa relaxată pe care o duce, va găsi soluţia de a ieşi la lumină în viaţa profesională mai repede decât alţii care s-au apucat acum 4-5 ani. Never say never. Însă ştiu la fel de bine că există mii de tineri care speră că jackpotul va pica şi în viaţa lor, dar totuşi se lasă ani buni aşteptat.
Treaba cu masterul e mai mult decât interesantă. Oarecum îţi oferă acea siguranţă că vei mânca în continuare de la sânul părinţilor. Nu vei fi lăsat de izbelişte şi te vei bucura de viaţa de student. Unii spun că e un ultim hop din viaţa academică, dar sincer, în ziua de astăzi îl văd ca pe ultimul tampon care să ţină piept unui flux puternic de probleme.
Aduce după sine o extensie de multiple beneficii:
– încă te vei duce cu bilet de reducere la film.
– încă primeşti cupoanele de tren ca să mergi cu bilet de jumătate de preţ la mare.
– încă ai abonamente reduse la RATB şi metrou.
– încă te înţelege lumea din jurul tău că nu faci nimic cu viaţa ta pentru că te şcoleşti în continuare pentru o existenţă viitoare mai bună.
Bun. Încă poţi să copilăreşti. Încă părinţii te acceptă aşa cum eşti. Încă unii prieteni te respectă pentru că primeşti bani pentru care nu trebuie să munceşti. Însă “încă” nu înseamnă “forever”.
Când am lucrat în call center, acum trei ani, am cunoscut oameni de peste 25 de ani care aveau acolo primul job. Îşi plângeau de milă că banii le ajung doar de ţigări, transport şi câteva shaorme pe lună. Dădeau vina pe sistem pentru că erau ferm convinşi că s-au super şcolit şi merită mai mult. Mai mult decât trist. Îi felicit pentru copilăria fericită.
P.S. Sunt convinsă că există tineri care se duc la master pentru că vor să înveţe pe bune lucruri interesante şi utile pentru viitoare cariere. Sunt sigură de asemenea, ca mulţi şi-au luat deja viaţa în cap de ceva timp şi nu mai depind în măsură de 100% de părinţi. Voi puteţi să le arătaţi şi celorlalţi că eterna copilărie e posibilă. Dar pe banii tăi. 🙂
Redactor: Andra Ionescu/desprejoburi.com
Foto: ort.org
