The Sea insideAm auzit numeroase păreri despre acest film. Recunosc, l-am luat și m-am uitat cu reticență la el câteva luni bune. La folderul care-l păstra la loc de sfințenie într-ale mele filme. Multe, de altfel. Și mute.

Unul din motivele pentru care se afla pe lista mea de „must see!” e dat de prezența unui actor foarte drag mie, Javier Bardem. Regizorul, Alejandro Amenábar, l-a ales pentru rolul principal, întruchipându-l pe Ramón Sampedro, poate pentru că (mie, de exemplu) îmi pare un actor care poate să se pună-n pielea unor personalități tare diferite. Și să o facă bine. În cazul ăsta, el e protagonistul, un tetraplegic care-și așteaptă moartea de ceva vreme (aproximativ 28 de ani).

După cum mulți ar putea bănui, nivelul fericirii lui nu este unul prea ridicat. Acesta luptă pentru dreptul la eutanasiere, pentru a-și putea încheia viața cu demnitate, considerând că o viață fără libertate nu se numește viață. Accidentul care l-a adus în această stare s-a petrecut în timpul tinereții sale, lăsându-l în această stare pentru un număr respectabil de ani.

În ciudat condiției sale fizice, se pare că nu-i lipsesc dramele romantice, aproximativ două femei fiind îndrăgostite de el. Una dintre ele este Julie (Juliet), avocată, viitor editor al cărții lui, care suferă la rându-i de o condiție fizică nefericită. Picioarele nu-i funcționează cum trebuie. Legătura dintre ei doi este una profundă, având în vedere că ambii simt că se pot înțelege reciproc mult mai bine, nivelul de empatie fiind unul ridicat.

În ciuda așteptărilor, ea, care promite să-l ajute să-și atingă scopul după publicarea cărții, este cea care-l abandonează. Cea care-l ajută și care-și dovedește sentimentele într-un mod palpabil (chiar și pentru el, care e tetraplegic), este Rosa. Ea este cea care îi înțelege nevoile, fiind o nefericită la rându-i.

Ramon pierde procesul pentru eutanasiere, dorința lui de a se duce și a-i elibera pe cei care au grijă de el fiindu-i respinsă de un judecător. Așadar, după mult chin, alege o altă cale. Își vede visul cu ochii, încă deschiși. Julie, pe de altă parte ajunge într-o stare deplorabilă. Memoria și funcțiile locomotorii îi sunt distante, lipsite de prietenie.

Deși povestea e una foarte dureroasă și emoționantă, ceva din mine n-a reușit să empatizeze cu personajele pe tot parcursul scenariului. Totuși, e o experiență pe care o recomand oamenilor care urmăresc drame cu lacrimi în colțul ochilor.

 

Sursă fotografie: www.variagate.com

Comentarii

comentarii