„Mă simt super singură şi m-am săturat!”

0
322
Sursă foto: Unsplash

Mersul buimac prin casă nu mă făcea să mă simt mai puţin singură şi nici proiectele în care mă îngropam, în speranţa că lipsa timpului liber mă va priva şi de golul pe care îl simţeam. Nici muzica dată la maxim, nici plimbările ocazionale, nici ciocolata sau alcoolul nu ajutau. Atunci când muzica s-a oprit, am înţeles, în sfârşit, că sunt complet singură. Mâncatul pe canapea şi uitatul la seriale îşi pierd din efect odată ce sunt repetate la infinit. Animalul de companie are toată atenţia mea, dar golul nu se acoperă.

M-am întrebat de ce creierului meu îi este atât de greu să se acomodeze cu izolarea şi ce pot face pentru a nu mă mai simţi aşa.

Omul – fiinţă socială, din păcate

Cel mai longeviv studiu realizat vreodată, The Grant Study, arată că cel mai important factor pentru o viaţă de succes este relaţionarea cu oamenii. Acest studiu ne spune că felul în care creăm relaţii şi conexiuni sociale ne defineşte sănătatea mintală şi fizică şi ne conferă sentimentul de împlinire. Ce putem înţelege din asta? Că percepţia tuturor despre succes are un singur lucru în comun calitatea relaţiilor pe care le avem cu oamenii din jurul nostru.

Şi totuşi, ce-i singurătatea asta?

Oana Ghimbuluţ, cadru didactic asociat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, ne spune că uneori putem confunda timpul pe care îl petrecem singuri cu singurătatea. „Uneori, într-o încăpere plină de oameni ne simțim singuri pentru că nu credem că aparținem acelui grup, nu ne regăsim, nu ne percepem ca fiind văzuți sau înțeleși de ceilalți. Prin urmare, singurătatea poate fi o stare total independentă de izolarea socială. Singurătatea se resimte ca o stare negativă și poate fi un factor puternic asociat cu forme de tristețe profundă, chiar depresie atunci când ne simțim singuri pentru că avem convingerea că nu contăm pentru ceilalți, că suntem lipsiți de valoare.”

Iar mai târziu am aflat că în starea asta nu mă aflu doar eu

Conversaţia cu Andreea Olaru debutează abrupt. O întreb dacă îi pot adresa câteva întrebări despre singurătatea în pandemie, iar ea îmi răspunde instantaneu: „Mă simt super singură şi m-am săturat!”

Deşi este studentă la Facultatea de Litere, Andreea a locuit în primul  an al pandemiei cu familia, fiind încă la liceu pe atunci. Din toamna acestui an şi-ar fi dorit să se mute în oraşul în care studiază, la Bucureşti, dar pandemia a forţat-o să rămână în continuare acasă, cursurile ei desfăşurându-se în regim online.

„Nu e rău să stau acasă”, ne spune ea, „fiindcă mă simt în confort, dar e frustrant că la vârsta mea nu pot experimenta mai multe activităţi din cauza restricţiilor împotriva Covid.”

„Da, m-am simţit singură! Şi încă mă mai simt.”  

Andreea ne spune din nou că s-a simţit singură, iar apoi continuă să ne povestească despre micile ei evadări din cotidian – activităţile desfăşurate de organizaţia studenţească din care face parte.

„Am simţit că fac parte dintr-o comunitate, că oamenii mă ascultă, că există şi altceva dincolo de stat în casă, facultate”

„Nu luam contact cu nimeni”

Andreea ne spune că statul acasă nu o ajută să se descopere şi că îi pune piedici în ceea ce priveşte dezvoltarea. De-a lungul acestor luni, ea a descoperit şi alte schimbări comportamentale prin care a trecut – de data asta din cauza cursurilor online.

„Când am început facultatea îmi era frică şi să mă prezint, chiar dacă eram acasă şi nu luam contact efectiv cu nimeni. Eu obişnuiam să fiu o persoană deschisă şi vorbăreaţă, dar mi-am dat seama că asta se întâmpla doar atunci când simţeam energii în jurul meu, când simţeam suflete, gânduri, oameni… Observ la multe persoane frica asta de a se exprima în online, mai ales la facultate. Trag profesorii de noi să vorbim. Eu mereu am câte o idee de spus, dar mă ţine ceva…”

În final, Andreea ne spune ce îi lipseşte cel mai mult în această perioadă. Răspunsul e unul scurt, dar cuprinzător.

„Îmi lipseşte contactul cu oamenii.”

"Mă simt super singură şi m-am săturat"
Sursă foto: Unsplash

Şi cu facultatea online ce facem?

Andreea ne-a adus în atenţie o altă problemă cu care ne confruntăm în timpul pandemiei. Pe fondul riscului îmbolnăvirii cu SARS-COV-2, majoritatea facultăţilor au optat pentru desfăşurarea cursurilor în regim online. Ovidiu Duţă, cadru didactic asociat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, ne-a vorbit despre ce înseamnă singurătatea din perspectiva unui profesor.

Încă de la debutul pandemiei, Ovidiu a locuit singur. Şi-a văzut familia doar de Crăciun, iar conform lui, restul timpului a fost „singur cuc, mai singur decât un călugăr budist.” Lucrurile s-au schimbat abia în iunie 2021, de când locuieşte cu încă o persoană.

„Nu am ieşit mai stricat decât am intrat în pandemie.”

„Chiar la începutul pandemiei m-am simţit singur şi pentru că treceam printr-o despărţire. Dar pandemia în sine mi-a permis să apreciez ce fel ştiu să mă simt eu în pielea mea şi coroborat cu emotional break-up, am încercat să fac ca singurătatea să fie un proces de vindecare, nu de suferinţă.”

Ovidiu ne spune că studenţii au mai diminuat singurătatea –  „Fiind mereu cu studenţii online, nu prea mă simţeam singur, adică nevorbit.”

Pentru Ovidiu, pandemia a fost un bun prilej de a petrece timp cu el însuşi. Grădinărit, gătit, citit, au fost câteva dintre activităţile pe care le-a realizat şi îmbunătăţit. Astfel, chiar şi perioada de singurătate a fost o oportunitate de îmbunătăţire a propriei persoane.

Totuşi, izolarea a avut şi părţi negative. Pentru Ovidiu, partea negativă a fost lipsa fizică a studenţilor la facultate.

„Îmi lipseşte să îmi văd studenţii la chip, că nu am habar dacă îi ajut cu ceva în spatele unei camere.”

Deşi pandemia a fost şi continuă să fie o perioadă dură pentru mulţi dintre noi, unele persoane au găsit momentul şi mediul potrivite pentru desfăşurarea activităţilor.

Xenia Caramete, studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării (FSPAC), a rămas acasă de la începutul pandemiei. „Eu sunt un om de casă. Singură n-aş fi vrut să locuiesc. Nu-mi place să stau singură, să ştiu că sunt doar eu cu mine. Cel puţin, nu încă.”

„Acasă e linişte pentru mine.”

Spre deosebire de ceilalţi respondenţi, pentru Xenia a fost o alegere să rămână acasă: „Acasă mi-a fost mult mai comod, am spaţiul meu, am mâncarea preferată.. Şi dacă pot alege, de obicei aleg liniştea.”

În familie, nici singurătatea nu s-a simţit atât de puternic, ne spune Xenia. Datorită firii ei introvertite, consideră că nu a fost afectată de sentimentul de singurătate ce a venit odată cu pandemia. În această perioadă, Xenia s-a simţit cel mai puţin singură din întreaga sa viaţă.

Când a început facultatea online, Xenia s-a simţit straniu. Cunoştea o singură persoană din tot anul şi, după spusele ei, nu este „cea mai extravertită persoană.”

„Totuşi, cu timpul, am început să vorbesc cu oamenii, să-i cunosc cât de cât. Poate paradoxal, dar în ultimul an chiar şi asa pandemic, m-am simtit cel mai puţin singură din toată viaţa mea. Am vorbit cu mai mulţi oameni decât am făcut-o până acum. Şi ceea ce mi se pare amuzant pe de-o parte, înduioşător pe de alta, e că persoanele cu care am vorbit prin mesaje, prin apeluri, prin videocalls, sunt persoane care chiar au vrut să vorbim şi cu care chiar am vrut să vorbesc. Personal, pandemia mi-a arătat mai mult ca niciodată că nu sunt singură. E adevărat că aş fi vrut să văd câţiva oameni, să pot să îi îmbrăţişez. E adevărat că de unii mi-a fost dor, chiar dacă nu i-am văzut vreodată în viaţa reală.”

Sursă foto: Unsplash

„Cred că mi-ar fi făcut bine şi să fiu eu pe cont propriu.”

Având în vedere liniştea pe care a simţit-o Xenia, locuind alături de familia ei şi nesimţind atât de proeminent urmele singurătăţii, am zice că nu i-a lipsit nimic în această perioadă. Cu toate astea, îmbrăţişările, contactul vizual, dorinţa de a vedea oamenii nu puteau fi satisfăcute. Ea ne spune că deşi ea însăşi nu a simţit efectele singurătăţii, apropiaţii ei în mod cert au fost afectaţi negativ de pandemie, motiv pentru care ea a încercat să îşi ofere sprijinul constant.

Xenia mai spune şi că îşi dă seamă că în lipsa pandemiei, i-ar fi fost mult mai uşor să ajungă la mai mulţi oameni şi să se implice în mai multe activităţi. Totodată, ea recunoaşte că o perioadă în care să fie pe cont propriu i-ar fi fost utilă: „O realitate alternativă non-pandemică m-ar fi făcut să mă simt un pic mai singură probabil – dar vorbesc despre o singurătate pe care o văd necesară. M-ar fi obligat să fiu mai independentă decât sunt acum.”

Atacuri de panică, anxietate şi depresie

Cristina-Maria Crudu are 21 de ani şi este studentă în anul III la Comunicare şi Relaţii Publice, la FSPAC, în Cluj-Napoca.

De la începutul pandemiei, ea a locuit cu familia, iar din februarie – cu colegi. În acest timp, Cristina spune că statea doar în pat, iar interacţiunea se limita doar la mama ei: „Mă simţeam singură şi secată de puteri că nu aveam ce să fac ca să schimb contextul. După au venit atacurile de panică, anxietate majoră şi depresie foarte probabil.”

La fel ca în cazul Andreei, şi Cristinei îi lipseşte naturaleţea cu care venea totul. Acum, eforturile sale interioare trebuie să fie mult mai mari doar pentru a reuşi să socializeze ori să se implice în activităţi.

În ceea ce priveşte anxietatea, atacurile de panică şi depresia cu care Cristina, dar şi alţi respondenţi s-au confruntat, am discutat cu psihologa Oana Ghimbuluţ.

Ea spune din start că atacurile de panică şi anxietatea reprezintă tulburări psihice care impun un ajutor specializat. „Aşa cum pentru o criză de rinichi preferăm consultul medicului şi tratamentul acestuia, şi pentru atacul de panică ar fi bine să preferăm un consult psihologic şi tratamentul specialistului.”

"Mă simt super singură şi m-am săturat"
Sursă foto: Unsplash

Oana Ghimbuluţ consideră că prevenirea este şi ea o componentă importantă de care trebuie să ţinem cont.

„Cu alte cuvinte, putem învăța să ținem frica sub control. De exemplu, dacă avem o frică foarte mare de singurătate, e important să înțelegem ce anume a generat această frică, ce tipuri de gânduri o întrețin, când anume frica aceasta se amplifică. Pentru fiecare problemă de factură psihică există o serie de factori determinați (o predispoziție), factori declanșatori (ce determină manifestarea problemei) și factori de menținere (acele elemente ce fac ca problema noastră să persiste și stările de anxietate să se manifeste pe perioade lungi de timp sau atacurile de panică să fie recurente). Apelând la ajutorul unui specialist psiholog putem înțelege care sunt acești factori pentru noi, astfel încât să îi ținem sub control. Din păcate, nu există rețete universat valabile, așa că nu putem spune că sunt strategii pe care să le putem folosi oricare dintre noi. Avem nevoie de o abordare individualizată și asta presupune un proces serios de autocunoaștere dacă dorim să prevenim. Odată instalată problema, recomandarea cea mai sănătoasă e aceea de a apela la specialist.”

 Frica de îmbolnăvire vs. frica de singurătate

Katja Bauer, studentă la Jurnalism, spune că primele luni ale pandemiei au fost exclusiv solitare – aici făcându-şi simţită prezenţa teama de a se îmbolnavi, dar şi frica de restricţii.

Singură
Sursă foto: Unsplash

„Au fost momente în care m-am simtit singură, felul ăla naşpa de singurătate. Îmi place mult să fiu singură, dar singurătatea adusă de pandemie a fost cumva forţată şi mă simţeam de parcă vine apocalipsa. M-am obişnuit între timp şi panica s-a diminuat, apoi tot vorbeam cu prieteni online şi singurătatea a început şi ea să nu se mai simtă aproape deloc. Dar la început nu a fost plăcută deloc izolarea forţată, a fost chiar deprimantă.”

Acum, Katjei îi lipseşte libertatea. Libertatea de a face ceva fără să se gândească la pericolele pe care le vizează virusul. Îi lipseşte ignoranţa cu care privea unele situaţii şi unii oameni.

„Parcă munca mea nu a adus niciun aport în perioada aia.”

Adriana Bârsan este studentă la Jurnalism, iar în restul timpului face voluntariat în şcoli. Pe tot parcursul pandemiei, Adriana nu a avut perioade de locuit singură, însă sentimentul de singurătate a fost prezent: „Chiar dacă am fost încurajată de oameni, sentimentul de singurătate a apărut când nu mai simţeam interacţiunile uzuale ca fiind normale. De la a merge la şcoală să fac activităţi cu copiii, am trecut la a deschide laptopul şi a face ce pot cu ei. Asta nu s-a putut compensa niciodată. Parcă nu vorbeam nimănui uneori pentru că e o interacţiune foarte ciudată. Simţi că vorbeşti cu roboţi.”

Toate ca toate, dar cum facem să nu ne mai simţim singuri?

Încă o dată, Oana Ghimbuluţ a ajutat cu un răspuns:

Singurătatea este apăsătoare atunci când așteptăm să fim contactați și acel mesaj sau acel telefon întârzie.”, ne spune ea. Şi ce putem face în situaţia asta? Să le scriem noi oamenilor din viaţa noastră – „fără a aştepta sau a contoriza reciprocitate”.

Altfel spus, dacă eu le scriu prietenilor astăzi, mâine nu voi aştepta să îmi scrie ei şi nu voi ţine minte faptul că „nu am făcut cu rândul.”

În plus, ajută să fim deschiși cu cei dragi, să comunicăm temerile sau nevoile noastre și să înțelegem de ce ne caută mai rar decât ne-ar plăcea nouă să o facă. Dacă sunt puține persoane cu care putem păstra legătura, însă avem nevoie de interacțiuni sociale, putem căuta oameni noi cu care să ne petrecem timpul putem investi în dezvoltarea de noi relații. În loc să aștept să primesc atenție de la ceilalți și să devin nervos sau agitat cu fiecare minut de întârziere, pot să ofer eu atenție celor din jur.”

În încheiere, Oana Ghimbuluţ ne atrage atenţia asupra unui alt aspect: Nu deţinem controlul asupra acţiunilor altor oameni. Ceea ce putem face în această situaţie este să respectăm limitele persoanelor din viaţa noastră şi să comunicăm deschis gândurile, nevoile şi fricile pe care le avem. Dacă avem nevoie de oameni, trebuie să găsim forţa necesară de a ieşi din zona de confort pentru a cunoaşte oameni noi.

Nu, noi nu putem controla oamenii din viaţa noastră.

Totuşi, ce putem face?

Ne spune Oana Ghimbuluţ:

„Ce putem controla, însă, este comportamentul nostru și modul în care noi ne raportăm la ceilalți.”

Surse/de aprofundat:

The Grant Study

Citeşte şi: Paul Olteanu: Aşteptările sunt cea mai mare sursă de nefericire