Pare că am terminat liceul acum o sută de ani. Serios, chiar asta simt. Deși l-am terminat în 2011, continui să am senzația că s-a întâmplat undeva în preistorie. E ciudat. Nu, mai mult decât atât. E copleșitor să îți dai seama cât de repede trece timpul. Da, timpul zboară. Nu știu cum, nu știu cu ce, însă credeți-mă că o face.
Da, pot să îmi amintesc cum era în liceu. Știți care e culmea ironiei? Să faci o petrecere surpriză unui clarvăzător. Dar nu despre asta e vorba. Nu. Culmea ironiei e că, înainte să intru în liceu, credeam că am tot timpul din lume. Mereu îmi spuneam mie, dar și celor din jur: „Unde arde, prieteni? De ce atâta grabă? Pierdeți trenul?”. Ei, acum că sunt în București, știu bine că trebuie să alergi cât te țin picioarele să prinzi metroul dimineața. Iar acum, șoc, groază, spaimă, alune de pădure și ursuleț de pluș (pentru că am rămas fără sinonime pentru „Ia fiți atenți aici!”).
În momentul ăsta eu nu pot să vă spun cât de repede au trecut acești patru ani de liceu. Am doar câteva texte clișeice de genul „Au trecut într-o clipă” sau „Patru ani? Trec repede, stați liniștiți!”. Când cineva o să vă mai spună aceste „baliverne” (și fiți siguri că o să mai fie ocazii), atunci să credeți în ceea ce spune omul ăla. Pentru că știe ce spune. Eu nu am crezut. Și iată că acum le dau dreptate tuturor celor care mi-au spus asta.
Unde a dispărut emoția aia pe care o aveai când fugeai de la ore împreună cu „fetele tale”? Cine își mai amintește sentimentul ăla de dragoste la prima vedere, când te rugai ca băiatul de care îți place să te bage în seamă sau măcar să știi unde stă în pauza aia mare de 15 minute?
„Lumea e a mea” se numără printre filmele greu de descris în cuvinte. Dar am să încerc. Un film în care regizorul Nicolae Constantin Tănase, împreună cu scenarista Raluca Mănescu, au creat un personaj mai actual decât aș vrea eu să recunosc. E vorba despre Larisa, o fată de 15 ani care, pe scurt, vrea să devină cea mai șmecheră tipă of all time. Vrea respect, bani, influență și nu e suficient. Are aspirația să fie cea mai populară fată din liceu, iar ceea ce își dorește cel mai mult este ca băiatul pe care îl iubește să îi împărtășeacă sentimentele. Și pentru asta e în stare să înfrunte orice și mai ales pe oricine. E pregătită. E puternică și încrezătoare. E tot ce are nevoie pentru ca ea să fie „bine orice-ar fi pe lume”.
Dar chiar și așa, Larisa face greșeli și pentru asta plătește. Scump. Nu vă gândiți la bani, dragilor. Ar fi scăpat ieftin dacă ar fi vorba despre ei. Larisa e o fată pe care problemele de acasă au schimbat-o, au întărit-o, însă nu au învățat-o că problemele în dragoste sunt mult mai complicate decât credea ea. Dacă primești un invite la party asta nu înseamnă automat că „Prințul” rămâne cu tine.
Nu a învățat-o nimeni că încrederea se câștigă, nu se oferă atât de ușor cum ai arunca un chiștoc de țigară pe jos. Pentru că mai apoi, ce credeți? Trebuie să îl striviți cu papucul să îl stingeți. Și cam asta i s-a întâmplat Larisei. A fost „călcată în picioare” pentru că nu a știut, în primul rând, să se respecte pe ea, ca mai apoi să fie respectată de ceilalți. A suferit, a suportat consecințele greșelilor ei și întrebarea rămâne: A învățat Larisa din toate aceste întâmplări?
Un film care poate părea dur prin prisma scenelor și limbajului, însă de fapt este un film cât se poate de real. Din 23 octombrie eu vă sfătuiesc să faceți un drum la cinema să vizionați acest film.
Vizionare plăcută!
Sursă foto: Lumea e a mea
