În Olanda, s-a născut odată un pictor care a vândut un singur tablou în timpul vieții sale. A fost un dependent de absint care și-a tăiat urechea pentru a o oferi unei prostituate și care și-a pus capăt zilelor împușcându-se în piept. A fost un om pe care contemporanii săi nu l-au privit niciodată dincolo de eticheta de “nebun”. A fost un geniu.
Optzeci de minute de film, 57.000 de cadre pictate și munca a mai mult de cincizeci de pictori – primul lungmetraj complet pictat spune povestea pictorului (la mai mult de un secol de la moartea acestuia) prin intermediul operei sale. În spatele poveștii stau opt sute de scrisori adresate fratelui său, scrisori ce sunt mărturii ale vieții sale tumultoase, ale geniului său și ale problemelor ce i-au erodat sănătatea și liniștea.
Pe 3 iunie 1924, în Austria, se stinge Frantz Kafka, un scriitor al carui destin nu diferă cu mult prea mult de cel al pictorului mai sus amintit. Doi oameni ce au trecut invizibili prin viața, singuri, luptându-se cu sănătatea, doi oameni ce au lăsat un teanc de scrisori și o operă greu de egalat. Kafka nota în “Jurnal” că “străbătând paradisul viciului, dobândim iadul virtuții”, iad pe care îmi place să cred că l-a dobândit și primul cu viciile sale.
Pe 27 iulie 1890, în Franța, Van Gogh se impușcă în piept. Merge acasă unde este consultat de doi medici, își fumează pipa în liniște, iar a doua zi, după 29 de ore, moare. Potrivit fratelui său, ultimele sale cuvinte au fost “Tristețea va dainui mereu”. Îmi place să cred că la fel o va face și opera sa.