În ultima perioadă, numeroase discuții și dezbateri s-au declanșat pe tema învățământului românesc, probabil și datorită faptului că ne aflăm la final de an școlar, că să nu mai spun de febra bacalaureatului. Părerile sunt împărțite. În timp ce unii consideră că nici măcar bacul nu mai poate fi numit „examenul maturității”, întrucât subiectele nu mai sunt ca odinioară, alții susțin că elevii sunt obligați să învețe o sumedenie de lucruri mărunte care nu le vor folosi la nimic în viață.

Cam acum cinci ani, dacă cineva îmi spunea că învățământul românesc este cu mult diferit față de alte sisteme din străinătate, aș fi avut o reacție destul de dură, dând dovadă de mult zel patriotic. Adevărul este că după doi ani de master în străinătate, părerea mi s-a cam schimbat. Am descoperit că învățământul de la noi este mic copil față de exigențele altora.

Îmi dau seama cu tristețe că mulți elevi/studenți se plâng în stânga și în dreapta de dificultatea subiectelor diferitelor examene. Toată lumea critică programele școlare, toți sar în capul profesorilor cum că nu își dau interesul. Nu spun că nu ar fi și unele cadre didactice care chiar nu ar avea ce căuta la catedră, însă prea mult se generalizează. Soluția este simplă, la îndemâna oricărui elev/student: să acorde timpul cuvenit studiilor, iar examenele nu vor mai părea de o dificultate ieșită din comun. Vor putea fi promovate de către toți, cu o medie satisfăcătoare (mai mică sau mai mare, dar asta contează mai puțin, nu toată lumea face performanță).

Ce pretenții putem avea de la niște copii de 18 ani, copii care abia pășesc pe drumul vieții, din moment ce oameni care dețin funcții importante în diferite instituții sunt acuzați că și-au plagiat lucrarea de doctorat? Doctoratul reprezintă una dintre treptele cele mai înălțătoare din parcursul academic al unui tânăr. Dacă chiar și lucrarea de doctorat este plagiată, atunci eu nu știu ce să mai cred despre așa-zisa onestitate academică. Încep să descopăr un sistem dezgustător. Eu nu înțeleg cum o lucrare științifică de o asemenea importanță poate trece neobservată de către profesorul coordonator, de către marele juriu. Dacă doctorandul nu are conștiință, ceea ce mi se pare cu adevărat condamnabil, celelalte solemnități științifice pentru ce sunt puse în acea comisie? Să verifice calitatea lucrării sau să admire costumul imaculat al doctorandului din ziua susținerii?

Nimeni nu obligă pe nimeni să își facă un doctorat. Poți să îți oprești studiile universitare în orice moment dorești. Dacă nu ești capabil să pui pe hârtie roadele propriei cercetări științifice, atunci de ce mai ai pretenția la titlul de doctor? Așa doar ca să fie de « bon ton »? Este de-a dreptul rușinos ca la un asemenea nivel să planeze suspiciuni de plagiat. Este rușinos chiar și pentru un student de anul întâi, însă pentru un doctorand este inadmisibil.

Iar mai apoi ne supărăm grozav de tare atunci când cei din străinătate nu ne acordă locul cuvenit. Cum să aibă ei încredere în cuvântul nostru, dacă unii dintre cei de la conducere ori din lumea științifică recurg la asemenea șiretlicuri precum plagiatul? Cum să furi tu munca altuia? Cei care au plagiat – cam cât de încântați ar fi ca cineva de pe stradă să vina să le fure mașina de lux din fața porții, iar mai apoi să se mândrească în bătătura satului că e a lor? Cam asta ar fi analogia.

Mulți spun că majoritatea semnalează doar problemele, însă nimeni nu propune soluții. Eu, însă, nu cred că există vreo soluție miraculoasă care să rezolve carențele învățământului românesc. Dacă fiecare și-ar îndeplini cu responsabilitate și cu onestitate sarcinile, de la mic, la mare, cred că ar fi suficient. Oricum pe tema învățământului sunt enorm de multe lucruri de spus.

sursa foto: daciccool.ro

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here