Mihai Munteniţă este un actor tânăr şi extrem de talentat, de care, cel mai probabil aţi auzit deja. Este absolvent al UNATC „I.L.Caragiale”, secţia Actorie, in clasa prof. Adrian Pintea, promoţia 2008, iar în prezent joacă în cadrul Teatrului Studenţesc Podul, însă îl putem vedea şi în alte locuri, cât şi în filme. Este un tip energic, plin de viaţă, charismatic, modest şi cu simţul umorului, care pune suflet în rolurile pe care le interpretează. Nouă ni se pare o persoană interesantă, din acest motiv i-am pus câteva întrebări pentru voi.

 

Eşti foarte tânăr şi cu toate astea ai deja o carieră în spate. Îţi mai aduci aminte cum te-ai simţit prima oară pe scenă?

Tot timpul am fost inconștient. Plecând de la momentul în care am început să fac pregătire la chitară cu regretatul compozitor de muzică Dinu Giurgiu, cel care m-a remarcat pe când eram în clasa a treia de școală generală și cu ajutorul căruia am participat la prima emisiune televizată din viața mea „Feriți-vă de măgăruș”, trecând prin experiența Teatrului Studențesc Podul condus de domnul Naum și terminând cu ultima premieră de la Teatrul Național, „Două loturi” în regia lui Alexandru Dabuja, toată existența mea a stat sub semnul întâmplării și a inconștienței. Prima oară am urcat pe scena sălii de festivități din Școala Generală Nr.3 „Nicolae Titulescu” la o serbare de Crăciun în care elevii clasei a VIII-a C au „jucat” piesa „O scrisoare pierdută” de Caragiale. Îl jucam pe Brânzovenescu. Eram cel mai înalt de acolo și cel mai slab. Râdeam când spuneam replicile pentru că știam că sunt privit de părinți, profesori și colegi. Eram total inconștient. Nu cred că am avut emoțiile specifice și necesare. De fapt cred că prima oară când am urcat pe scenă am simțit voluptatea de a fi privit cu indulgența cu care te uiți la un copil care încearcă să facă ceva, orice! Ăsta zic eu că e actorul. Cel care lucrează cu interesul unui copil ceva, orice!

 

În ce rol interpretat poţi spune că te regăseşti?

Rolul de care mă simt cel mai legat este cel al prințului Danemarcei, Hamlet. Deși a venit foarte devreme în existența mea. Eram în anul III de Facultate când domnul Naum m-a distribuit la TS Podul. Cred că acest rol m-a făcut să înțeleg anumite lucruri legate de meserie, de viață, de om. Numai cu un asemenea text, de o valoare pe care nimeni nu i-o poate contesta poți să te dezvolți și să ai revelații. Spun toate acestea pentru că într-un fel domnul Naum m-a lăsat liber, să mă ocup singur de rol. Să realizez singur posibilitățile mele. Nu le-am realizat atunci, evident, (eram inconștient!) dar gândindu-mă retrospectiv, pot să spun că a reprezentat un mare punct de cotitură în dezvoltarea mea. Problema cu „a fi sau a nu fi” depășește universalul. Cum să nu te regăsești într-un rol ca ăsta?!

 

Am auzit că o să joci într-un lung metraj. Ce ne poţi povesti despre acesta?

Pot povesti ce mi s-a întâmplat. Joc un mic rol de milițian. A trebuit să-mi las mustață pentru a părea mai bătrân. Este un film regizat de un fost podar (care pe lângă actorie, a scris și câteva piese pentru a fi jucate în Pod, pe când era podist/podar), Andrei Moroșanu se numește, iar ca regizor este Andrei Gruzsniczki. Lucrul miraculos care s-a petrecut este acela că la casting – o discuție de fapt – domnul Gruzsniczki m-a întrebat dacă vreau să joc în filmul dumnealui, am răspuns evident afirmativ, iar dumnealui mi-a spus foarte direct că nu are în ce să mă distribuie, dar că va inventa ceva pentru mine. Inițial nu am înțeles prea bine ce vrea să spună. Am crezut că am pierdut castingul. Numai că după vreo 3 săptămâni am  primit un telefon în care am fost felicitat că am luat un rol în filmul lui Andrei Gruzsniczki și că voi primi în cel mai scurt timp replicile mele pentru că nu au fost încă scrise. Atunci am realizat că se ținuse de cuvânt.

 

Cum stai la capitolul emoţii? Unde ai avut mai multe, la admitere sau la primul spectacol?

Cele mai mari emoții le-am avut la admitere la UNATC. La primul spectacol nu am avut, eram doar inconștient. La admitere am simțit la proba de limba și literatura română că voi pica examenul. Subiectul a fost unul foarte ambiguu și lax. „Romantismul operei eminesciene”! S-ar fi putut scrie sute de mii de pagini, așa cum de fapt au și fost scrise de-a lungul timpului. Din miile alea de pagini posibile am reușit să scriu vreo 3 cu câteva zeci de ștersături! Scriam câte un rând și tăiam jumătate din el. Nu am avut ciornă, iar munca a fost sisifică. Îmi veneau în cap versuri, citate despre, vorbe din scrisorile lui, etc. În capul meu era un haos generalizat. Spre sfârșitul timpului alocat redactării lucrării a venit la mine o profesoară, s-a uitat la lucrarea mea și mi-a spus „vaaai, Mihai (mă știa, nu știu de unde), ce-ai făcut?! Tu o să pici examenul ăsta”. În momentul ăla am simțit că tot cerul pică în capul meu. Am plecat acasă distrus total. Am încercat să dorm, n-am reușit. La posibilitatea unui pahar de „ceva” nu m-am gândit, eram nimicit. Eram sigur că voi pica. Am petrecut în starea aia vreo 6 ore, până când am primit un mesaj că trecusem. Atunci am trecut prin cele mai mari emoții de până atunci pentru că eram conștient că dacă pic, a doua oară nu aș mai fi dat examen.

 

Cum a fost participarea la Gala Tânărului Actor HOP?

Am tratat superficial subiectul, neprofesionist. Cred că a fost prima oară când am apărut în fața unor oameni de meserie total nepregătit. Am mizat pe farmec și am greșit. Simt că am ratat acest concurs. Aș fi putut să fac infinit mai mult. Am mers pe ideea că dacă sunt cu adevărat bun, ei vor remarca ceva la mine indiferent de pregătirea mea, iar dacă nu vor remarca va fi vina lor. Această atitudine a fost una pierzătoare. Inconștiența mea infantilă mi-a mai jucat o festă și astfel am dat greș.

 

Joci atât la teatru, cât şi în filme. De care dintre cele două te simţi mai atras?

Este ca și cum aș fi întrebat „cu ce picior îți place mai mult să mergi?”. Nu am preferințe nici în ceea ce privește meseria, nici a mersului. Filmul este o jumătate, teatrul cealaltă. Prefer teatrul pentru emoția pe care ți-o dă sala de spectacol, filmul pentru momentul acela în care se dă „motor!” și auzi zumzăitul camerei de luat vederi (pe care nu l-am auzit atât de des pe cât mi-aș fi dorit), iar apoi ți se spune „acțiune!”.

 

Ce reprezintă Teatrul Podul pentru tine?

Teatrul Podul reprezintă pentru mine începutul drumului. Identitatea mea. Locul nașterii mele ca actor. Punctul 0. Casa bunicului. Patria mamă. Locul de reculegere. Spațiul predestinării mele. Încă o dată „identitatea mea”! Sunt eu ”înainte de”… și ”după…” iar la mijloc este Podul. Sunt cuvinte mari poate. Pompieristice, da! Nu-mi pasă. Nu sunt în stare să cuprindă conceptul. Așa e Podul!

 

Ce părere îţi lasă actorii din prezent? Amatori sau profesionişti?

Încerc să nu mă gândesc prea mult la cum sunt ceilalți colegi de meserie. Încerc să fiu atent la mine și la a-mi „cânta” partitura din ce în ce mai bine. În ceea ce îi privește pe amatori, îi apreciez pe aceștia pentru entuziasmul cu care operează cu mijloacele lor și încerc să învăț cât pot de mult de la ei. Amatorii mai au și un fel de sete pentru meseria aceasta potențată de faptul că nu trebuie să trăiască din ea, că nu sunt nevoiți să o facă pentru bani.

 

Spune-ne despre anii studenţiei. Îţi aduci aminte vreo nebunie pe care ai făcut-o în timpul acestora sau ai fost studentul exemplar?

Cea mai mare nebunie a fost încăpățânarea cu care am continuat să vin la Pod în ciuda ironiilor profesorilor sau a colegilor și munca pe teatru fără pauze prea mari. Din această pricină nu am reușit să devin studentul exemplar. Făceam parte mai degrabă din eșalonul secund. Deși mi-am dorit să fiu cel mai bun la actorie nu sunt sigur că mi-a reușit, iar după materiile teoretice nu prea mă dădeam în vânt. Nu cred că am ieșit în evidență cu nimic special în timpul facultății. Eram mai degrabă un singuratic. Nu vorbeam prea mult cu ceilalți. La Pod, în schimb mă dădeam cu capul de podea și cu fundul de tavan, uneori literalmente!

 

Peste ce obstacole consideri că dau cei care termină în prezent facultatea de teatru?

Voi vorbi doar despre absolvenții facultății de actorie. În opinia mea obstacolul cel mai mare este propria gândire dacă vrea să continue să practice actoria (există posibilitatea reprofilării, dar vai!). Dacă în facultate a fost vedetă, adică a jucat toate rolurile mari și la clasă și la colegii de la regie, atunci când va fi ieșit de pe porțile facultății nu va realiza că într-un fel va trebui să o ia de la zero. Va fi necesară, așadar, o mutație de gândire. Va trebui să devină brusc smerit, dacă nu era de dinainte. Dacă în schimb a fost deprins cu roluri mai mici și a trebuit să suporte diferite umilințe îi va fi mai ușor la sfârșitul facultății să repornească de jos. Se mai întâmplă și excepții. Fericiți ai sorții care nu trebuie să treacă prin furci caudine. Aceștia sunt însă puțini. Sunt cei propulsați direct în vârf. Situațiile acestea mi se par artificiale și rareori se termină fericit. Eu cred că este obligatorie o perioadă de ucenicie!

 

Crezi că mai există tineri pasionaţi de teatru la noi în ţară?

Nu știu dacă te referi în întrebarea ta la cei cărora le place să meargă la teatru sau la cei care vor să facă teatru. Voi încerca să răspund ambelor variante. În ceea ce îi privește pe „amatorii” de teatru, cred că e țara plină, altfel nu s-ar explica de ce așteaptă ca pâinea caldă turneele teatrelor din București. Am fost odată la un spectacol al Teatrului Mic jucat la Casa Sindicatelor din Constanța. Era plin ochi și de tineri și de bătrâni deopotrivă! Fuseseră vândute toate bilelelte, iar după spectacol au aplaudat minute în șir deși nu știu dacă cei din ultimele rânduri auziseră ceva. Există o sete neostoită pentru teatru. Dacă vorbim de cei care vor „să facă” teatru, aici cred că trebuie introdusă o nuanță. Sunt cei care joacă teatru (cu „t” mic) în fiecare zi și atunci toată țara face asta (ca să-și atingă scopurile) și sunt cei care nu vor să facă teatru și dau la Teatru (cu „t” mare) ca să se facă actori (pentru că actoria înseamnă adevăr fără compromisuri). Referindu-mă la ultimii dintre ei, pot să spun că la Pod vin la fiecare preselecție pe care o organizăm în medie 50 de studenți/tineri pasionați din care rămân să facă teatru vreo 10. Asta vorbește despre adevărata pasiune.

 

Ce ai dori să le transmiţi cititorilor IQooL?

Numai bine vă doresc!

 

 

Redactor Bianca Miu

Comentarii

comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here