Dan Byron nu mai are nevoie de prezentare. Kumm, Urma și Byron sunt doar câteva dintre trupele în care a făcut muzică. Din 2006 și-a făcut propria trupă, de care este cum nu se poate mai mândru. Alături de echipa sa, așa cum o numește el, reușește să ne încânte cu stiluri muzicale diverse, un sound mereu fresh și multă energie. Să îl cunoaștem mai bine pe liderul trupei Byron, Dan Byron.

B

Ai trecut prin multe etape de formare în cariera ta muzicală. Care dintre ele și-a pus cel mai mult amprenta?

D.B.: Toate au avut importanța lor. Fiecare pas pe care îl faci te formează pentru ce urmează să devii. Probabil că cea mai importantă a fost etapa de Cluj, când am cântat în Kumm și Urma, mai ales perioada când am cântat în paralel la amândouă, dar toate celelalte sunt importante. În schimb asta este cea mai cunoscută parte a biografiei mele.

Dan Byron se identifică cu trupa Byron. Este un nume cunoscut pe scena muzicală românească. Am vrea să știm mai multe despre omul Daniel Radu. Ce te reprezintă? În afară de muzică?

D.B.: Nu m-am gândit la asta niciodată, în afară de muzică… Sunt un om ca toți ceilalți – citesc, înot, mă uit la filme, alerg. Dan Byron este Daniel Radu, dar un Daniel Radu pentru scenă.

Ce vrei să transmiți prin ceea ce creezi?

D.B.: Prin ceea ce creez îmi expun toate punctele de vedere, scriu despre ceea ce mă interesează, orice mă interesează îndeajuns de mult încât să merite amintit. 

1080628_553694128001486_18184205_n

Dacă ai avea de ales din 100 de stiluri muzicale, pe care l-ai alege?

D.B.: Pe toate. Faza asta cu stilurile muzicale este o chestie care mă enervează. Oamenii tind să se limiteze. Mulţi ascultă un singur gen muzical, se limitează, sunt complet dezinteresați de altceva. Eu dacă ascult de 3 ori un album, deja știu care este treaba cu el și vreau să mai ascult și altceva, ceva total diferit. Eu nu așa putea să aleg un singur gen muzical. De altfel, ultimul album pe care l-am recomandat pe blogul meu este Daft Punk, nimeni nu se aștepta la asta… 

Cum te simți pe scenă după aproape 20 de ani de activitate? Mai ai emoții?

D.B.: Nu mai am emoții deloc. Eu am făcut o școală de muzică și în clasa a-II-a am fost pus pe o scenă în fața părinților și a colegilor. Cântam la vioară pe atunci. Am avut emoții într-adevăr, dar de atunci a trecut mult timp. Nu mai am deloc. Scena este acasă. În plus am cântat o perioadă pe stradă. După ce cânți pe stradă este cam greu să mai ai emoții, acolo te expui total.

Salina Turda. Cum a fost să cânți la 100 de metri sub pământ?

D.B.: A fost interesant, dar a fost și foarte greu. Înainte să se facă concertul s-a făcut o echipă – managerul nostru, sunetistul de studio, omul de la lumini – cu care trebuia să vizităm salina, însă eu nu am mers, şi bine am făcut, pentru că aș fi întrerupt proiectul atunci. Pare imposibil de realizat. Când m-am aflat în fața faptului împlinit, nu mai aveam cum să dau înapoi. Şi a ieșit un lucru foarte bun.

Care este cel mai mare vis al lui Dan Byron, legat de activitatea muzicală?

D.B.: Ca orice muzician, visez să ajungem să cântăm și în afara țării, în Europa, nu numai în România. Aici avem un public destul de mare pe scena underground, dar în afară este mai greu de pătruns pentru că suntem de altă naționalitate, iar România nu exportă muzică din asta.

b5b53fc012c4901f1e1c913550d535cf

Care este cel mai bun concert la care ai fost?

D.B.: Cel mai bun concert la care am fost e Roger Waters – The Wall, pe care l-am văzut de două ori, prima dată în Polonia, iar până atunci Jimmy Page și Robert Plant, concertul din București, în ’98.

De la “Forbidden Drama” – 2007, “A kind of Alchemy” – 2009, “Perfect” – 2011, DVD-ul “Live Underground” și “30 seconds of fame” – 2013 s-a simțit vreo schimbare în stilul vostru? Ați simțit că ați evoluat?

D.B.: Fiecare album este diferit, m-aș plictisi groaznic să fac aceeași muzică. De altfel și fiecare piesă este diferită. Nu poți defini Byron printr-o singură piesă. Eu simt că am evoluat destul de mult, am învățat multe lucruri despre compoziție – versuri, despre muzică în general.

Cum vezi scena muzicală românească? Ce îți place/displace?

D.B.: Scena muzicală românească este destul de săracă, sunt puține trupe care îndrăznesc să scoată capul. Mi-aș dori să fie mult mai multe și să fie și mult mai încurajate decât sunt acum. În general oamenii se mulțumesc să asculte ceea ce se promovează la tv/radio, muzică comercială în genere, nu încearcă să asculte și altceva. Mai sunt câteva bastioane care promovează muzica de calitate, dar sunt prea puțini. Este păcat, pentru că așa se pierd valorile.

În anii ’90 au fost câteva trupe care au ajuns foarte cunoscute, dar după 2000 nu poți spune același lucru. Nu neapărat pentru că trupele nu ar fi fost la fel de bune, dar au fost mult mai ignorate, mai trecute cu vederea. Dacă se va continua în acest ritm, probabil că se vor pierde și acestea.

Acest lucru nu se întâmplă nu numai din cauza ignoranței, ci și pentru că este foarte greu să faci o trupă, să pornești o echipă la drum, iar dacă nu eşti nici încurajat, chiar că îţi vine să o laşi baltă.

Cărui public vă îndreptați muzica?

D.B.: Treaba asta cu target-ul mie personal mi se pare că nu își are rostul când vine vorba de muzică. Am înțeles în ultimii ani ce înseamnă un target, ce înseamnă să faci ceva pentru un target, dar nu are treaba cu arta. Este ca și cum ai spune că Leonardo când a pictat-o pe Monalisa s-a gândit că o să fie pe perete la Luvru… El a încercat să materializeze ideile lui, credințele, preferințele în materie de artă. Așa facem și noi – muzica noastră spune ce nu putem spune doar prin cuvinte.

1147950_553694101334822_466355351_n

Nu vreau să sune prea idealist, dar credeți că muzica poate fi vocea care schimbă o mentalitate/cultură mult prea înrădăcinată?

D.B.: Cred că depinde de fiecare dintre noi. Țara asta se plânge încontinuu de 20 de ani și continuă să se tot plângă. Sunt de acord că politica românească are buba, dar de asemenea consider că și oamenii au buba. Atâta timp cât nu ne mobilizăm să facem ceva corect, nu ar trebui să ne plângem… Ne tot așteptăm ca societatea să se schimbe, fără a ține cont de faptul că noi suntem societatea.

Cum îți vin ideile pentru piese? Există vreun anumit ritual?

D.B.: Ideile sunt peste tot în jurul nostru, în orice moment al zilei sau al nopții. Trebuie doar să le culegi, ca pe niște flori. În ultima vreme pur și simplu îmi iau caietul și încep să scriu, nu există niciun fel de ritual.

Dacă nu ai cânta, ce ai face?

D.B.: Nu mă văd făcând altceva, dar dacă aș fi nevoit, cu siguranță că aș găsi ceva.

În România ce merge mai bine: versurile în limba română versus limba engleză?

D.B.: Ambele. Cu albumul 30 seconds/30 de secunde, am observat că vânzările au fost cam același, jumătate cumpărau în engleză și jumatate în română. Eu am spus mereu că limba engleză are un anumit sound, sună mult mai bine și te face să te „miști”, are groove. Pentru cine scrie muzică probabil că este mult mai inteligibilă această trăsătură.

Top 10 best songs ever!

D.B.: Este greu de făcut, dar voi încerca, ordinea nu este neapărat aceasta:

  • Summertime – George Gershwin
  • Life on Mars – David Bowie
  • 2 + 2 = 5 – Radiohead
  • Innuendo – Queen
  • Grace – Jeff Buckley
  • Shine on you crazy dimond – Pink Floyd
  • Rain Song – Led Zeppelin
  • Don’t give up – Peter Gabriel & Kate Bush
  • Eleanor Rigby – The Beatles
  • Angel – Massive Attack

Dar bineînţeles că lista e mult mai lungă.

961189_553694098001489_1135434481_n

Muzica bună începe cu…

D.B.: Eu am început cu Michael Jackson și Queen. Aveam două casete și le tot ascultam. După revoluție am ajuns la Pink Floyd și Led Zeppelin. Apoi am înaintat până la extremele metalului. Nu există ceva definitoriu, îmi place să experimentez mereu sound-uri noi. Acum ascult aproape orice, de la Stravinsky la Prince, Elbow sau Sepultura, de ce nu?

Cu cine ți-ai dori o colaborare?

D.B.: Sunt mulți cu care aș colabora, dar nu pot face o listă. Porțile sunt deschise, să spunem așa.

Ce amintiri ai din studenție?

D.B.:Eu am fost student de două ori la două academii de muzică diferite. Viaţa m-a aruncat dintr-o parte în alta şi până la urmă n-am terminat nimic, aşa a fost să fie, dar nu-mi pare rău, am făcut chestii constructive în timpul pe care ar fi trebuit să-l aloc învăţatului. Îmi aduc aminte de câţiva profesori extraordinari, şi în special de cel cu care am făcut compoziţie la Cluj, Adrian Pop, unul dintre cei mai relaxaţi oameni de pe planetă. Cursul lui era singurul care mă interesa, dar era pus la opt dimineaţa. Viaţa mea era un haos, iar nopţile nu prea mă găseau pe acasă, aşa că preferam să nu dorm ca să ajung la compoziţie. La un moment dat, proful s-a prins că ceva nu e în regulă, m-a întrebat ce e cu mine, i-am explicat, iar el a mutat cursul la ora patru după-masa…

Un sfat pentru artiștii aflați la început de drum, care doresc să își croiască un drum pe scena muzicală românească.

D.B.: Să se înarmeze cu încăpățânare și răbdare din plin. Vor avea nevoie!

 

Redactor: Alexandra Mihai

Foto: Andreea Titianu & Arhivă personală

Comentarii

comentarii