La 21 de ani se poate lăuda cu o carte publicată, cu faptul că este instructoare de patinaj pentru copii, cu multe medalii în acest sport și cu și mai multe idei de schimbare. Roberta Răducu e o persoană plină de optimism, ambițioasă, care vede dincolo de greutățile și părțile dificile ale țării: îi place România așa cum e. E conștientă că schimbarea începe cu ea, iar dacă nu rămâne aici să facă ceva, prin cine altcineva ar putea să vină schimbarea? Roberta crede în vise și cel mai important, crede în interiorul ei. În visele ei lucrează pentru acel EU, un eu superior. O poți găsi pe blog, unde postează ocazional.

1Cum s-a născut pasiunea pentru scris?

A fost interesant. La 11 ani, mama mi-a atras atenția că nu citesc cărțile de la școală. Atunci am început să caut cărți atractive, care să mă facă să vreau să citesc. Nu găseam povești pe care să le consum, așa că m-am orientat spre desene și am descoperit anime-urile. Până când nici ele nu m-au mai satisfacut. Atunci mama m-a întrebat de ce nu fac eu ceva. Așa a apărut prima nuvelă, „WITCH School”, cu personaje inspirate dintr-o piesă de teatru făcută la școală. Combinam realitatea cu ficțiunea, cu evenimentele pe care le aveam în minte. Apoi am descoperit site-uri cu anime-uri și la 15 ani am făcut o poveste inspirată din acele desene, însă cartea mi-a fost refuzată la tipar, fiindcă nu conținea idei originale. Editoarea m-a ajutat, mi-a format o direcție, asta fiind ceea ce m-a schimbat. Dacă nu am putut să scriu povestea altcuiva, am scris povestea mea. Povestea mea foarte fantazistă. Am combinat realitatea cu visele și așa a ieșit „Selenite Noctis”. Am fost influențată de autorii străini, precum Stephenie Meyer: așa am trecut de la o scriitură la persoana a treia, la persoana întâi. Când scriu, nu mai există cenzură, scriu exact așa cum gândesc. În acele momente nu mă mai leagă nimic de realitate, pot trece și 24 de ore fără a conștientiza nimic altceva.

2. Te identifici cu personajul principal?

Personajul principal e inspirat într-un fel de personalitatea mea, îmi amintește cum ar trebui să fiu eu de fapt. Mai am momente de rătăcire, când sunt pe punctul de a mă da bătută, atunci citesc și văd că „ea” nu se dă bătută. Kayo e numele personajului principal și vine de la knockout, ea era knockout-ul altora. Kayo e un personaj foarte sincer și etic, consider că așa sunt și eu. Nu îmi place să ascund cine sunt. Am găsit nume răsunătoare pentru personaje, astfel cititorii își creează o imagine cu care rămân. Mă gândesc la personaje ca și cum ar fi prietenii mei. Când nu mai am timp să ies cu prietenii din lumea reală, ei devin prietenii mei.

Roberta-M-Raducu__Selenite-Noctis-130

3Care este cel mai dificil lucru în a scrie un roman?

Probabil curajul de a începe să scrii. După ce ai început și ești setat să vrei să termini, nu mai e nicio problemă. Un deadline nu este bun, trebuie să scrii de plăcere, nu să fii constrâns de ceva sau de cineva. Cartea a fost începută la 15 ani, la 16 a fost gata, iar într-un an a ieșit din tipar.

4. Povestește-mi despre debut

Oamenii care au citit cartea au fost cei care mă cunoșteau și au fost surprinși de această latură a mea. Te aștepți câteodată ca oamenii să ajungă să te cunoască. Apropiații m-au întrebat când o să scot al doilea volum, însă au existat și critici, oamenii au spus că eram un copil care a scris o carte. Orice critică consider că e constructivă. Cineva trebuie să te corecteze continuu, fiindcă suntem oameni și greșim, altfel nu putem să evoluăm. Accept orice critică la stilul de a scrie, nu la personaje. Primul autograf dat a fost pentru bunica mea, deși mi-aș fi dorit să fie pentru bunicul, care însă nu mai era printre noi la acea vreme. El își dorea să mă vadă mireasă și să-mi citească prima carte. A fost un moment copleșitor atunci când am semnat. Mi-am schimbat și semnătura, am super simplificat-o!

5. Care este rețeta pentru succesul în literatură?

Să le spui oamenilor ce simți: un om își dă seama foarte repede când citește ceva fals și simte când scrii ceva cu emoție. Dacă aș fi continuat să scriu la persoana a treia, exista șansa ca oamenii să nu poată să empatizeze cu personajul. Colegele de facultate s-au „bătut” pe carte. Familia, colegii de serviciu ai părinților prietenului meu au citit aceeași carte, a fost un fel de circuit. S-a transmis altfel emoția, a fost ca pe vremuri, când oamenii împrumutau cartea de la cineva, carte pe care o prețuiau mai mult.

Țin și un jurnal personal, îmi place să văd de unde am plecat și unde am ajuns: de la lucruri banale, la pagini în care îmi scriu sentimentele. Văd ce copil eram și ce adult am ajuns. Motivul pentru care scriem jurnale este pentru că la un moment dat ne dorim ca cineva să citească și să vadă ce fel de om eram. Nu întotdeauna în viață reușești să spui exact ceea ce gândești.

6. Cum se îmbină patinajul cu pasiunea de a scrie?

Patinajul îmi ocupă foarte mult timp. Mult timp pentru că asta îmi doresc, e un moment de relaxare absolută. Unele lucruri pot să mai aștepte, trebuie să știi în viață să îți ordonezi prioritățile: ce e urgent acum și ce poate să mai aștepte. Patinajul doar acum îl pot face, o carte o pot scrie și la 80 de ani.

r1

7. Ce e mai dificil, să patinezi sau să scrii o carte?

Patinajul e mai greu, sunt mult mai multe riscuri, te poți accidenta ușor și poți rămâne cu sechele. La scris nu am nevoie de profesor, exercițiu și antrenament, spre deosebire de patinaj.

8. Când ai luat primul contact cu gheața?

La 11 ani am ajuns pe gheață și asta s-a datorat pasiunii pentru desenele japoneze. Mă identificam cu un personaj care a învățat să patineze. Am învățat repede, număram căzăturile și îmi propusesem ca atunci când nu o să mai cad deloc, o să reușesc să patinez, dar nu a fost așa. La 16 ani m-am dus în Liberty, vara, am văzut pe cineva că preda și am vrut și eu. Am început cu o prietenă să iau lecții, după care s-a dechis în Afi patinoarul. Aici antrenoarea și-a pus amprenta asupra mea. În mod miraculos și antrenoarea reușește să le facă pe toate. Pe gheață mă simt eliberată, nimic nu mă stresează, chit că nu-mi iese un element. Mai degrabă aș fi pe gheață decât oriunde altundeva. Asta se datorează și patinelor confortabile.

r2jpg

9. Ce urmează?

Nu știu. Momentan încerc să le fac pe toate, după care să rămân pe ceva anume. Există perspectiva să combin PR-ul cu patinajul, patinajul cu scrisul. Îmi doresc să particip la anul la concursurile internaționale de patinaj și să construiesc un centru sportiv echipat cu tot ceea ce trebuie pentru copiii talentați, dar care nu au condiții. Însă întâi trebuie să termin ceea ce am început. Pe modelul săptămâna asta am atâtea ore, atâtea proiecte, deci trebuie să amân ceva, trebuie să hotărăsc când urmează să fac recuperarea. Am post-it-uri cu ce trebuie să fac, fără ele ar fi haos. Aș vrea puțin mai mult suport din partea alor mei, își fac griji că nu le pot duce pe toate. Iar când cineva încearcă să îți ia povara, îți vine să renunți. Însă în viață e esențial să vrei să lupți!

sursa foto: arhiva personală, librariaeminescu.ro

Comentarii

comentarii