Actorul István Téglás cucereşte publicul bucureştean şi nu numai, prin inteligenţa şi naturaleţea cu care combină arta teatrului cu cea a dansului, fiind dovada vie că oamenii frumoşi chiar există. Trebuie doar să-i descoperim!
Foto: Cristian Radu
Ai ştiut dintotdeauna sau ai simţit că ceea ce vrei să faci în viaţa are legătură cu partea umanistică, şi în special cu domeniul artistic?
Nu cred că m-am gândit la lucrul ăsta. Adevărat că mai mult am simţit că eu cam pe aici mă mişc şi că asta e chestia care mă interesează şi exact ce-ai zis şi tu înainte, în legătură cu tine, de mic cumva … adică m-am trezit efectiv făcând chestii de genu ăsta. Făceam tot felul de scenete, mă jucam arătând oamenilor, familiei şi cumva eu am crezut că asta e doar un fel de moft, ştii când esti copil, numai că la un moment dat în liceu, mi-am dat seama că eu cred că nu pot să fac nimic altceva şi nici n-aş vrea. Şi atunci am început să conştientizez lucrul ăsta şi să lucrez în acest sens, adică să mă pregătesc să mă duc la cursuri şi să dau admitere la facultate.
De unul singur sau te-a îndrumat cineva?
Nu a fost o chestie de îndrumare, mai mult aveam nevoie de … pentru că eu sunt dintr-un oraş mic, şi am văzut teatru doar aşa, când veneau pe acolo, rar, sau cand m-am dus eu într-un oraş mai mare şi cumva nu aveam legătură cu lumea asta, nu ştiam cum trebuie, ce trebuie, ce poezie trebuie să aleg, cu toate că eu aveam un fel de stil de-a face lucrurile, sau chiar un gen de poezie sau monolog, dar nu ştiam dacă se vrea aşa ceva sau nu şi atunci am fost la o profesoară care într-un fel m-a pregătit, dar mai mult m-a ajutat să-mi aleg repertoriul.
Prima ta opţiune a fost dansul. Cum te-a prins în vraja sa?
Pentru că mă îndrăgostisem de două fete în acelaşi timp, care erau şi foarte bune prietene, au urmat nişte scene cam „grele” pe urmă, dar ele amândouă, erau foarte bune dansatoare. Îţi dai seama că asta se întampla în clasa a 3-a. Adică vorbim la un nivel amatoricesc. Şi m-au chemat la un club de dans, şi m-am dus, pentru că eram îndrăgostit de amândouă, şi nu ştiam pe care să o aleg şi acolo am descoperit că mă simt foarte bine. A început să mă intereseze dansul şi am început să evoluez în zona asta.
Foto: Cristian Radu
Şi apoi a urmat teatrul. De ce?
Eu nu am ales neapărat teatrul, cu gândul că vreau teatru, adică eu vroiam ceva … simţeam că există ceva în mine care cumva vrea şi e încontinuu flămând şi altcumva nu pot să-l satisfac în nici un fel şi atunci, pe lângă dans, care bineînţeles că m-a ajutat şi mă elibera de nişte energii şi mă şi încărca, mai aveam nevoie şi de altceva. De aceea s-a întâmplat să fie teatrul. Dar eu, mai înainte de teatru, am mai fost şi într-o grupă de teatru-amatori, dar mă ocupam şi de alte chestii, făceam mici statui, nişte invenţii. Mai spărgeam o sticlă, o mai puneam într-un fel, mai lipeam o bucată de nu ştiu ce, puneam nişte vopsea peste, asta se usca şi se făcea un fel de colaj.
Cum era studentul Istvan?
Cred că eram un student cam serios, mult prea serios, n-aveam simţul umorului deloc şi eram mult prea naiv. Am avut de suferit din cauza asta, dar pentru că eram foarte tânăr, aveam 18 ani şi la băieţi e un pic altfel decât la fete. Am avut colege care au fost mai în vârstă decât băieţii, noi cu toţii aveam 18 ani când am dat la facultate, dar fetele erau mai mature, fiind şi mai mari, şi nu aveam experienţă de viaţă, nu ştiam absolut nimic, nu înţelegeam, mă enervam şi pe urmă protestam. Eram foarte „alb-negru” şi nu era bine! Şi eram mult prea naiv pentru chestia asta, mi-a luat foarte mult timp să îmi dau seama, de fapt, ce se întâmplă, cine sunt eu şi de unde trebuie să încep. Şi 4 ani, din păcate, din cauza asta … au fost ok într-un fel, bineînţeles că totuşi am învăţat şi descoperit nişte lucruri, m-am mai cunoscut, dar mi-aş fi dorit să încep facultatea când am terminat-o, de fapt .
Pe parcursul anilor te-ai mutat dintr-un oraş în altul, până ai ajuns în Bucureşti. E locaţia finală? Pentru că îmi dai senzaţia că mereu esti în căutare de ceva nou, pentru a te putea reinventa.
Aş vrea să cred, momentan, că da, e locaţia finală. Cel puţin pentru o perioadă mai lungă, pentru că am obosit sincer să fiu. Adică nu am obosit fizic, dar ca să te duci mereu în alt oraş şi să o iei de la capăt … e foarte mişto într-un fel, că mereu ai alţi oameni, altă situaţie, dar în acelaşi timp simţi că nu aparţii locului şi e foarte greu, mai ales că începi să îmbătrâneşti, să înaintezi în vârstă. Nu mai eşti atât de proaspăt şi vrei să te linişteşti şi tu puţin, să înţelegi ce se întâmplă şi ce cauţi de fapt. Şi momentan, nu mi-am propus deloc lucrul ăsta cu Bucureştiul, dar cred şi sper că da, să fie un loc stabil. Să fie ok, cât de cât.
Foto: Dani Ioniţă
Cum te-ai descrie? Te consideri o fiinţă dificilă?
Din păcate cred că da. Şi nu vreau lucrul ăsta, aşa că lucrez, pentru că e normal să nu fie exact ce vreau eu şi cum vreau eu , şi-atunci e foarte greu să accept lucruri care nu vin de la mine. Dar mai ales lucuri care am senzaţia că nu sunt cât de cât ok. Dar asta iar nu e bine şi eu chiar încerc şi mă chinui în acelaşi timp, să nu mai fiu atât de încrâncenat şi să fiu un pic mai deschis şi mai abordabil.
Ai colaborat cu Andreea Novac la 3 spectacole: „Corp şi anti-Corp”, „Dance a playful body” şi „Pretend we make you happy”. Colaborarea cu ea a fost cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat pe plan profesional?
Oau, aş putea să spun da, dar nu ştiu … probabil că da, dar oricum nu gândesc aşa despre lucrurile pe care le fac. Adică, bineînţeles că au fost, mai ales spectacolul „Dance a playful body” unde am lucrat numai noi doi. A fost un punct important în viaţa mea personală şi artistică, dar nu vreau să pun problema aşa … că asta a fost ce-am vrut eu şi mi-a ieşit şi altceva nu vreau să fac. Cumva încerc să fiu deschis. E adevărat că m-a ajutat şi sunt nişte puncte foarte importante în viaţa mea, pe toate planurile, atât artistic cât şi personal, pentru că lucrul cu Andreea e total diferit decât în mod normal. Cumva te afectează şi într-un sens bun sau mai puţin bun, dar şi pe plan personal.
Foto: Dani Ioniţă
Te consideri o persoană norocoasă?
Da. Dar din păcate, de bucurat mă bucur, dar cu greu recunosc că sunt un om norocos, dar sunt … un om norocos!
Asculţi muzică? Preferi un anumit gen?
Nu. N-am preferinţe din astea. Ascult orice fel de muzică mi se pare interesantă pe moment .
Umblii pe stradă cu căşti?
Nu, nu-mi place. Mi se pare o porcărie, pentru că atunci când ies pe stradă vreau să întâlnesc oameni, vreau să aud, să văd ce se întâmplă şi dacă vreau să-mi pun căşti, mai bine mă retrag undeva unde să ascult numai muzică şi atât.
La concerte mergi? Dar la spectacole ale colegilor?
La spectacolele colegilor bineînţeles că da. La concerte mai puţin, nu din cauză că nu mi-ar plăcea, ci din cauză că nu-mi place mulţimea aia. Bineînţeles că am mai fost, dar nu mă simt bine în mulţime, acum mi se pare o prostie, adică, nu ştiu … e o chestie dubla aici. E mişto concertul şi faptul că se adună lume, dar în acelaşi timp nu-mi place. Mi se pare foarte periculos cănd se adună mulţi în acelaşi loc, pentru că se pot influenţa oamenii foarte uşor şi se fac tot felul de nebunii şi mie nu-mi plac chestiile astea de TURMA. Nu-mi place TURMA! Îmi plac individualităţile, personalităţile!
Să ne întoarcem la teatru, în momentul de faţă, în stagiunea 2012-2013 lumea te poate vedea în:
Hai să începem cu instituţiile: la Teatrul Odeon în „Ascensiunea lui Arturo UI poate fi oprită” , „Viaţa e vis”, s-ar putea să reluam şi spectacolul lui Radu Afrim „Câtă speranţă” . La Teatrul Naţional în „D’ale noastre” spectacolul lui Gigi Căciuleanu şi la finalul lunii aprilie cred şi sper să ieşim cu „Revizorul” al lui Felix Alexa. Acum am început să repetăm. Iar în spaţii underground, ca să zic aşa, la Godot în „Marea iubire a lui Sebastian” , „Trust me if you can” şi „Chutney”, mai este un spectacol pe care s-ar putea să-l jucam în curând la Alchemia, care e un loc nou, o sală de expoziţii pe Calea Moşilor nr. 95 – „Le salon des enfants terribles” şi cred că reluăm spectacolele Andreei Novac la The Ark, dar încă nu e foarte sigur lucrul ăsta.
Foto: Ştefan Botez
Redactor: Nicoleta Barbu
