Era frumos. Îmi și imaginam un cadru cu mine și Celentano (Adrian Văncică) stând la o vorbă. Dar nu oricum. Filmul meu se derula undeva vara, într-un sat „Vaya după țuică și femei”. Însă numele, dați-mi voie să vă spun, înainte să vă alarmați, că nu face deloc cinste oamenilor de acolo. Mai să nu-ți vină să crezi, dar e un sat plin de locuitori cumsecade, atât de muncitori și preocupați cu ale lor, încât nu le mai pasă de capra vecinului și uită de răutăți sau neînțelegeri.
Acolo voiam eu să port discuția cu Adrian Văncică. Pe un deal precum cele din Middle Earth, pe unde se plimba Frodo în Lord of the Rings. Mai o glumă, mai lăsam o căruță să treacă, mai auzeai un „Salutare stimabile vecin”.
Dar visul meu era la fel de instabil ca cel a lui DiCaprio în Inception. Și nimic nu te trezește mai repede și brusc decât gerul. Am coborât de pe unicorn fără voia mea și silită de împrejurări. Nu știam că realitatea poate să fie atât de rece (la propriu).
Cadrul meu s-a mutat la Teatrul Nottara, unde m-am întâlnit cu Adrian Văncică și am purtat o discuție mai meaningful decât mi-aș fi putut închipui. Iar filmul meu dintr-o comedie cu final previzibil s-a transformat într-un thriller interesant și captivant. Cu fiecare răspuns pe care îl primeam, Adrian Văncică mă făcea să mă simt ca într-un joc de Dungeons & Dragons – cu multe secrete de aflat și surprize la tot pasul. Ca și în actorie, orice pas greșit te costă și trebuie să fii tare atent cum gestionezi momentele de glorie.
Adrian Văncică e un actor sincer mai presus de toate. Chiar îngrijorător de talentat, ar spune unii: te poate emoționa până la lacrimi prin modul lui de a juca. N-aș fi crezut că personajul Celentano care trebuie, prin definiție, să te facă să râzi până uiți ce zi e mâine, poate reuși să se transforme atât de tare încât să spui „Eu fix azi am terminat șervețelele?”.
Poezia interpretată de Adrian Văncică (Celentano) de 1 decembrie m-a lăsat fără cuvinte. Da, pe mine, care am un răspuns la toate.
Mulți actori încearcă să își dea seama care este secretul pentru a reuși în această meserie. Ar fi surprinși să afle că răspunsul este chiar în fața lor. Iar Adrian Văncică îl știe.
În interviul de mai jos, îndrăgitul actor ne-a răspuns la câteva întrebări. Iată despre ce am discutat.
1. Cât de beat poate să devină un actor din actorie?
Uite, facem un joc de cuvinte. Nu poate să devină beat, poate să se îmbete. Adică nu poți să fii beat din actorie prea mult. Pentru că nu câștigi atât de mult să bei, decât dacă bei o țuică și ți-ai lovit imediat gleznele.
Dar poți să te îmbeți de la succes și poți să o iei razna dacă el vine la o vârstă nepotrivită, adică atunci când ești prea mic. Dacă îți aduci aminte, cum a fost personajul lui Leonardo DiCaprio în Titanic când spunea „I am the king of the world” … și a murit.
Nici nu știu cât de beat poți fi. Poți fi foarte beat să îți pierzi mințile, să te pierzi pe tine și să nu te mai găsești niciodată.
2. Care este cea mai mare iluzie cu care se confruntă un actor?
Cea mai mare iluzie de care se poate lovi un actor este să își închipuie că succesul poate să țină o viață. Ori nu, lucrurile se termină la un moment dat. Și, din cauza asta, reinventarea nu e doar un clișeu. Nu. Chiar trebuie să găsești în permanență ceva nou în tine. Să oferi publicului mai multe variante ale tale.
O altă iluzie cu care se poate confrunta un actor este că poate fi iubit sincer de toată lumea. Oricât de bun și oricât de măiastru ar fi în meseria lui, sigur se va găsi cineva care să arunce cu vorbe aiurea.
Mirajul ăsta că vreau să fiu plăcut și iubit de toată lumea este unul de tinerețe, atunci când îți dorești să fii foarte bun. După, îți dai seama că sunt dușmănii la mijloc, sunt interese, invidii și te înveți și cu ele. Trebuie să le lași la locul lor și să le iei ca atare, ca făcând parte din viața ta artistică.
3. A fost actoria prima dumneavoastră opțiune pentru o carieră?
Da, a fost prima mea opțiune, dar n-am avut un motiv anume. Nu mi-am zis „Bă, mă fac actor să scap de armată” sau „Mă fac actor pentru că nu îmi place chimia”. Nu, s-a întâmplat pur și simplu. Am mai zis-o, n-am avut un declic să spun „Gata! Am fost până acum frizer, dar de acum încolo mă fac actor”.
Nu m-a găsit pe stradă Sergiu Nicolaescu să-mi zică „Bă ce meclă ai, vină că te fac artist”. De mic am vrut să mă fac actor, dar nu știu de unde. Și nu pot să îți explic. Dacă aș intra într-o zonă de Dosarele X, aș fi zis „Așa a fost destinul meu”, dar nu. De ce să te mint? Nu știu.
4. Sunteți de acord cu expresia „nu există roluri mici, doar actori mici”?
Eu înțeleg ce vrea să spună autorul cu citatul ăsta, dar nu. Există roluri mici, pe care e bine să le faci și pe alea, să le faci bine. Dar un rol mic, tot un rol mic rămâne. Adică, dacă ai de adus o scrisoare într-un spectacol, să nu-ți închipui că ești Hamlet. Spui „Bună ziua, v-am adus o scrisoare” și ieși.
Nu te apuci tu să bați la ușă, să faci tumbe, să zici „Luceafărul” lui Eminescu și după aia să dai scrisoarea. Nu, ai de adus o scrisoare și atât. Există roluri mici, există și actori mici în roluri mari, neizbutite rolurile, dar mari ca partitură. Există orice. De asta e frumoasă meseria asta. Există succes fără talent și talent fără succes cât vezi cu ochii.
5. Cum ați trecut peste emoțiile primei audiții importante la care ați participat?
Nu mai știu. Pentru că nu pot să zic că există o primă audiție importantă. Pentru mine toate au fost importante. Adică tuturora le-am dat valoarea și, la momentul respectiv, toată priceperea pe care am avut-o.
Nu am tratat niciuna cu mai puțină seriozitate, decât atunci când nu am avut timp. Se mai întâmpla să vină cineva și să zică „Uite textul ăsta, mâine ai o probă”. Și dacă astăzi eu aveam foarte multă treabă, repetiții, spectacole, nu apucam să mă uit îndeajuns de temeinic pe textul ăla și mă duceam puțin descoperit, dar asta….bine, nu e o scuză, puteam să nu dorm și să învăț textul, însă n-ar fi fost în regulă.
Nu pot să zic că am avut audiții importante sau audiții neimportante. Eu și acum am emoții la casting-uri. Încă mai am emoții pentru că eu nu sunt bun la casting-uri. Am în capul meu ideea, adică atunci când primesc un text îmi fac o idee, știu despre ce e vorba, dar nu sunt bun la casting-uri.
De aia am făcut multe lucruri fără casting. Îmi ziceau „Te-am văzut nu știu unde, cred că ai putea să faci asta”. Apoi am dovedit și am arătat de ce eram în stare.
6. Care ar trebui să fie atitudinea unui actor atunci când nu primește rolul într-o producție?
Life goes on. Adică viața merge mai departe. Asta e atitudinea. E normal ca din zece casting-uri să să nu iei șapte, opt. E normal. Nu e normal să nu iei niciunul. Dacă nu iei un casting, asta nu înseamnă că nu ești talentat. Nici pe departe.
Mai ales la film. La film sunt atât de multe lucruri care trebuie să se pupe pentru ca tu să iei rolul ăla – pentru că s-ar putea să fii un pic mai bătrân cu cinci ani, sau un pic mai tânăr decât rolul. O să primești răspunsuri de genul „Tu ești foarte bun, dar dacă ai fi un pic mai bătrân” sau „Ai vârsta pe care o căutăm, dar nu te potrivești bine cu partenera, nu dați bine împreună” sau „Bă, dacă ai fi un pic mai înalt”, „Bă, dacă n-ai avea chelie”.
Depinzi de foarte multe lucruri. Atitudinea pe care trebuie să o ai e „Bă, nu s-a nimerit”. Nu e vorba de talent; nimeni nu spune că nu ești talentat. Dar, dacă ți se spune asta de zece ori, chiar nu ești talentat. Sunt actori care la casting-uri au o zi de milioane, dar care se pierd când îi pui în fața camerelor.
7. Cum trebuie să fie psihicul și mentalitatea unui actor pentru a putea reuși?
Nu pot să îți dau un răspuns la întrebarea asta decât prin prisma educației teatrale pe care am primit-o eu în școală la timpul meu. Adică, eu am mai vorbit cu colegi de-ai mei care acum sunt profesori la UNATC și care îmi spun cum se comportă acum studenții. Nu știu dacă e bine sau e rău, habar nu am. Dar, din câte am înțeles, se întâmplă niște lucruri care nu intrau în discuție pe vremea mea.
Noi am avut o clasă super tare. Și înainte de orele de actorie spălam pe jos clasa. Noi. Cu cârpa noastră: nu o lăsam pe femeia de servici să vină cu cârpele ei, cu care spăla WC-urile. Nu, aveam găleata noastră, aveam cârpa noastră, eram câte doi și stăteam în genunchi și spălam toată clasa să nu fie praf. În ATF erau niște saci pe pereți, nu știu cum mai e acuma. Ei, acolo se punea prafu’. Și noi l-am avut profesor pe Dinu Manolache, care a avut probleme cu plămânii.
Din prea mare iubire și respect pentru el făcea Cătălin Naum, alt profesor extraordinar de-al nostru, o soluție din frunză de nuc amestecată cu încă ceva și cu ea stropeam pereții. Era clasa noastră. Făceam curat, ne punem dulapurile cum vrem noi, adică munceam. Nu ne gândeam „Păi ce trebuie să spăl eu clasa? Să o spele femeia de servici, că de aia ia salariu”.
Era altă disciplină, alt respect pentru muncă…cum să spun, chiar umilință. E umilința aia care trebuie să existe în teatru. Pentru text, pentru partener, pentru regizor. Dar nu trebuie să te lași călcat în picioare. E pe muchie de cuțit. Dar nici să ai o atitudine din aia…că nu ești starul lui pește.
Bine, ți-a ieșit o dată Hamlet, mama pe care ai făcut-o în anul trei la examenul de Shakespeare. Ți-a ieșit și ție o scenă în examen și acum ești… nu, nu ești nimeni. Deci muncă, muncă, muncă și la un moment dat se va vedea. Obligatoriu azi să fiu mai bun ca ieri, iar mâine mai bun ca azi. Cu o carte citită, cu o strofă citită, cu o privire văzută pe stradă, cu un gând văzut în ochii unui câine.
8. Vi s-a întâmplat să lucrați cu cineva cu care să nu existe o chimie pe scenă? Cum ați procedat în acel moment?
Și azi mi se întâmplă lucrul ăsta. Se întâmplă să joci și să ai colegi netalentați, pe care tu, în sinea ta, îi consideri lipsiți de talent și aia e. Joci, ce vrei să faci? Ești profesionist. Strângi din dinți, te gândești „Aoleu, ce prost dă replica” și o spui și tu pe a ta cât poți de bine. Sunt foarte puține situațiile în care să fii mulțumit de toți partenerii.
Crezi că eu nu joc cu colegi în care n-am încredere? Ba da, se întâmplă. Nu joci doar ce vrei tu și când vrei tu. Poate la un moment dat o să ai și tu seri proaste, n-ai de unde să știi.
Meseria noastră e una în care există generali, căpitani, sergenți și soldați. De regulă toți se cred generali, dar nu sunt toți generali. E nasol când un soldat se crede general, atunci se strică tot feng shui-ul.
9. Credeți că există roluri care pot să dăuneze carierei unui actor? Sau e bine să accepți orice rol care ți se propune?
O altă parte frumoasă a meseriei mele este că nu existe rețete. N-ai de unde să știi.
Uite, îți dau două exemple. Kevin Costner, care și-a ales întotdeauna rolurile de tânăr. Și Gerard Depardieu, care a zis joc orice, oricând, oriunde. Au reușit amândoi. Acuma nu știi cum e bine.
Uite încă un exemplu. Dinică: el a fost distribuit să îl joace pe Ilie Moromete. A refuzat. A făcut Rebengiuc rolul și l-a făcut senzațional. L-a văzut Dinică, a zis „Eu puteam să îl fac mai bine”. Ei bine, târziu.
Haide să-ți mai spun ceva, ce-ai vrea să fii? Un actor despre care lumea zice „Ah, e ăla din filmul cu tare! Ce rol de nenorocit a făcut” sau „Ce mă, ăsta-i actor? Nu l-am văzut nicăieri”. Ce-ai vrea să se știe? E mai bine să fii un actor care nimeni nu știe de unde să te ia sau un actor pe care lumea îl recunoaște „Ah, păi stai mă, că ăsta a jucat acolo”. Asta e frumusețea, că nici nu știi cum e bine.
10. Cum separați viața profesională, de actor, cu cea personală? Ați simțit că se suprapun vreodată?
Niciodată. Sunt lucruri diferite, nu le amestesc, nu fac actorie acasă, nu duc personajele acasă. Eu sunt foarte cunoscut cu Celentano. Niciodată nu am făcut pe Celentano acasă.
În primele sezoane, mi se mai spunea să îl interpretez puțin pe Celentano, acum deja nu. Lumea știe că mă cheamă Văncică. Oamenii au învățat de pe la sezonul patru, cinci, cum mă cheamă pe mine. Acum mai aud un „Văncică, maestre!”. E altceva.
11. Cum credeți că este privită actoria în România?
În primul rând, e o meserie pe care nu poate să o facă oricine. Măcar din prisma asta ar trebui să se uite lumea într-un fel mai ciudat. Adică nu cred că e o meserie văzută prost. Poate să fie văzută prost pe modul „Aoleu săracii, cât muncesc și nu câștigă mai nimic”.
În anii ’90, actoria era mai respectată ca meserie. Pe vremea aia erau și mai puțini actori. Erau în țară undeva la 100 de actori care făceau 30 de filme. Acuma suntem 5000 care facem 10 filme.
Pe vremea aia nu aveai cum să vezi filme sau seriale de afară. Astăzi e plin. Vrei să vezi un serial? Imediat l-ai descărcat. Poți să vezi 300 de episoade din ceva, dacă vrei. Pe vremea aia, neavând la ce, te uitai Lumini sau Umbre și Drumul Oaselor.
Acum ai multe alte repere. Și se compară un serial românesc cu unul de afară. Un film românesc cu altul de afară. Adică actorii români nu se mai luptă doar ei între ei. Acum ei se luptă și cu alte producții. Ar trebui să vadă bine meseria asta toată lumea.
12. Care este sfatul dumneavoastră pentru tinerii care vor să devină actori?
Păi eu știu dacă să le dau sfaturi? Cine sunt eu să le dau sfaturi? Nu există niciun secret. Dacă simt că au vocație pentru treaba asta, să meargă pe drumul ăsta și să aibă răbdare. Toată lumea caută succesul, dar el nu vine brusc.
Și, când vine, trebuie să știe să aibă grijă de el. E o meserie care te mănâncă atunci când o faci, pentru că o faci prea mult, prea des și te uzează, dar te mănâncă și atunci când nu o faci. Pentru că iarăși te roade. Trebuie să știi să păstrezi echilibrul.
13. În ce spectacole vă mai pot urmări oamenii în următoarea perioadă?
Mă găsiți la Deko Cafe, unde fac stand-up comedy și improvizație, dar și la Nottara. Dacă intrați pe paginile oficiale, o să aflați mai multe informații. Acolo se actualizează cel mai repede.
Sursă foto: arhivă personală
