Ultimele luni au fost marcate de evenimente dramatice pentru vecinii noștri din Ucraina. După doi ani de pandemie de Covid, care a zdruncinat întreg mapamondul, războiul izbucnit de ruși a destabilizat și mai mult viețile oamenilor. Ucrainenii și cei stabiliți în țara lor și-au pierdut membri ai familiei sau au fost nevoiți să se despartă de alții dintre ei, neștiind dacă se vor mai vedea vreodată.
Bethany Saltman, cercetătoare și autoare a cărții „Știința atașamentului: o călătorie în relația părinte copil”, a explicat cum putem menține un atașament sigur în această lume atât de nesigură.
Ai studiat știința atașamentului timp de 10 ani înainte de a scrie cartea. Noi trăim într-o „situație nefamiliară“ de ceva vreme deja, mai întâi cu pandemia de Coronavirus, acum, cu războiul din Ucraina. Conform ACLED (The Armed Conflict Location & Event Data Project), luna trecută am avut peste 8000 de evenimente (lupte, revolte, explozii, violențe împotriva civililor), care s-au soldat cu aproape 13.000 de victime. Te-aș întreba, deci, cum putem forma un atașament sigur într-o lume atât de nesigură?
„E al naibii de greu! Acesta este unul dintre motivele pentru care această situație este așa cumplită, lăsând la o parte violența, trauma, faptul că trăiești într-o zonă de război, lipsa de siguranță, sărăcia, proasta stare de sănătate − să nu poți să menții o fărâmă de atașament. Ruptura atașamentului este un alt lucru groaznic care se întâmplă în acest război. Unul dintre lucrurile absolut înduioșătoare pentru mine, care am urmărit de la distanță ce se întâmplă în Ucraina, a fost suferința produsă de despărțirea familiilor; anumiți membri ai familiei, cel mai adesea, bărbații, mergând să lupte, iar femeile și copiii plecând. Toată acea tristețe, toată acea durere, mie îmi vorbește despre puterea atașamentului, pentru că unei persoane cu atașament nesigur nu îi pasă. O familie cu atașament nesigur nu este distrusă când trebuie să se separe.
Evident, nu spun deloc că acesta a fost un lucru bun care s-a întâmplat, dar m-a uimit să văd minunea care este simțirea umană, condiția umană, să văd toată acea durere la nivel profund personal. Să spui, chiar în aceste condiții, „nu vreau să pleci, pentru că te iubesc!“ – asta spune multe despre puterea sistemului nostru de atașament. Acestea fiind spuse, dat fiind că atașamentul începe în copilărie și continuă în viața adultă, toată această situație este devastatoare pentru un copil și poate fi traumatizantă, dar să aibă parte de siguranță, măcar din partea unui îngrijitor, în aceste vremuri tragice și tulburi, asta poate ajuta la menținerea unui atașament sigur. Unul dintre lucrurile minunate legate de atașament este că nu e nevoie de nimic, de fapt, e nevoie doar de implicarea unui îngrijitor.
Am văzut multe înregistrări video cu oamenii care încercau din greu să ofere un spațiu sigur pentru acești copii refugiați – de aceea, mă și atrage atât de mult ideea de a veni să ajut: să ofer un pic de bucurie, un pic de încântare, un pic de siguranță, un pic de culoare…”.
Un pic de normalitate…
„Exact, dar normalitate din punct de vedere emoțional. Asta mi se pare minunat legat de ceea ce văd – oamenii nu au grijă doar ca cei mici să fie hrăniți. Asta se întâmpla înainte să vorbim despre atașament. Asta credeau oamenii înainte ca John Bowlby și Mary Ainsworth să vină și să schimbe lumea: că tot ceea ce le trebuie copiilor este hrană și adăpost. Acum, discuția s-a schimbat și vedem asta în Ucraina: printre altele, vedem oroarea de a avea familii divizate și copiii tulburați emoțional. Și perspectiva este mult diferită față de perioada de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când John Bowlby și-a început cercetarea, și când Europa era plină de orfani despre care se credea că au nevoie doar de hrană și adăpost și vor fi bine. Acum, am ajuns departe, înțelegem cât de dificil este pentru acești copii să fie într-o stare de nesiguranță, să fie separați de cei dragi. Da, poate că au hrană și poate că au adăpost, dar asta nu e suficient. Iar faptul că acum înțelegem asta e avantajul, dacă vreți, în această situație – lucrurile s-au schimbat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial”.
Mamele, în special, au fost forțate să plece din țară împreună cu copiii lor. Ce le pot spune ele copiilor, despre tații rămași să lupte pentru țara lor, astfel încât aceștia să se simtă puțin mai bine?
„Nu pot vorbi ca expert, dar pot spune că dacă ar fi vorba despre familia mea – aici, depinde și de vârsta copilului, cât de multe detalii vrei să îi dai – eu m-aș întoarce la mesajele: „Sunt aici și o să găsim rezolvarea împreună“, „Ești în siguranță și nu te voi abandona, iar tatăl tău face un lucru minunat, pentru a te proteja pe tine.“”.
Dar poți să-i spui unui copil „Ești în siguranță“ când el vede bombardamente și aude la știri sau la frații mai mari vești despre orașul lui devastat de război? Cum poți spune asta unui copil, fără să-l minți?
„Cred că răspunsul pe care eu aș încerca să-l dau – din nou, depinde și de vârsta copilului – ar fi: „Ne avem unul pe altul, suntem împreună, asta e important“. Auzim despre toate aceste situații în care copiii au trecut prin traume îngrozitoare și care au avut un îngrijitor care le-a spus „Sunt aici, cu tine“ – la asta mă refer când vorbesc despre siguranță. Nu suntem feriți de bombardamente, nu suntem feriți de oameni nebuni, nu suntem niciodată în siguranță, de fapt! Sigur, acum avem o situație extremă în Ucraina, dar nimeni nu e complet în siguranță pe lumea asta. Și totuși, ne găsim siguranța în relații. De aceea, eu la asta m-aș întoarce – dacă aș fi în această situație – la a-i aminti fiicei mele: „Sunt aici, cu tine, nu o să te părăsesc niciodată, tu ești prioritatea mea și voi face tot ce pot, pentru ca noi să rămânem împreună și tu să fii protejată“. Asta este cu adevărat important. Copiii au nevoie să se simtă protejați”.
Citiți aici continuarea interviului.