Bănuiesc că toată lumea a cunoscut sentimentul ăla profund de a urmări un film doar pentru actorul preferat. Fără să fi urmărit vreun trailer înainte sau să citești review-uri din toate părțile. Îți place actorul, îți place și filmul. Și-ți dai un avânt în a urmări fiecare film, cu toate că nu e protagonistul, dar îl faci să fie.
Cam asta reușește să facă și Jake Gyllenhall. Primul film pe care l-am văzut și mi-a întărit ideea că orice film cu el merită savurat până la ultima secundă a fost Brothers (2009). Iar pe urmă a început nebunia de a urmări orice include Jake Gyllenhaal. Încă un film excepțional care trebuie pus în capul listei este Enemy. Enervant de bun și cu acea tactică a acaparării atenției pentru fiecare detaliu.
De curând, m-am oprit asupra încă unui film cât se poate de genial: Nocturnal Animals (Animale de Noapte). Nu știu dacă Gyllenhall face ca toate filmele să fie în așa fel încât imaginația ta să zboare, în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu adevărat sau, pur și simplu, rolurile i se potrivesc mănușă pentru personalitatea sa.
Nocturnal Animals începe ca un film care trebuie urmărit cum trebuie, adică fără prea multe bătăi de cap, ca la final să spui „a mers”. Începe doar. Pe parcurs, însă, trăirile tale pentru ceea ce se întâmplă cu acțiunea vor fi zdruncinate din toate punctele. „Wow/nu cred/de ce”. Și de ce-urile continuă până în ultima secundă.
Susan (interpretată de Amy Adams) primește de la fostul ei soț, Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), un manuscris care urmează a fi publicat. Acesta îi cere părerea fostei soții, cu privire la felul în care a mânuit povestea. Odată început, pentru Susan începe o alternanță între două lumi. A doua lume e cea desprinsă din rândurile pe care fostul ei soț, le-a scris cu o brutalitate pe care ea, până atunci, n-o cunoscuse. O poveste care a prins viața din una care a avut loc.
Fără a intra cu adevărat în poveste, spun doar că poți vedea filmul pe Netflix.
