Casa Jurnalistului

Am decis după primul tur că voi scrie despre aceste prezidențiale. Doar că nu eram prea sigură în ce direcție aș fi vrut să meargă articolul meu. Abia acum când prezidențialele s-au terminat mi-am dat seama că trebuie să fie despre oameni şi despre chestiile înteresante mie ca tânăr activ la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Indiferent de aspectele politice al acestui eveniment, oamenii au decis să acționeze. Că asta s-a întâmplat pe bază de contraatac sau pe bază de solidaritate pentru ce li s-a întâmplat celor din diaspora. Asta nu contează, contează că am văzut oamenii mobilizați. Am în spate experiențe neplăcute cu peţiţii care nu sunt luate în calcul, dezbateri cu politicieni fără niciun rezultat şi campanii de conștientizare care au avut un rezultat prea slab. Toate astea pentru că părerea mea nu contează îndeajuns, ca oamenilor să le pese. Sau ei sunt cei care nu sunt îndeajuns de conștienți de realitatea în care trăiesc, pentru că de cele mai multe ori nu se gândesc la ea.

De doi ani tot ies la proteste, am strigat şi eu cât am putut de tare, cu gândul că trebuie să audă cineva. Am observat cum de doi ani de zile se strâng aceleaşi fețe la proteste, fețe de oameni treziţi din conştiinţa lor leneşă. Doi ani la rând am rămas cumva dezamagită, anul ăsta măcar a contat. Desigur, oamenii ar trebui să nu se piardă în euforia unui succes, este unul minuscul, mai sunt multe de rezolvat. Şi se pot rezolva în acelaşi mod, implicare. Acum că am văzut în sfârşit cum funcţionează democraţia, poate ne-o facem prietenă, căci inutilitatea ei vine din ambele părţi.

Anul ăsta am avut bucuria să văd fețele astea treze chiar la părinții mei, care, până acum, deşi trăiesc în casă cu mine, nu puteau trece dunga aia de trezie. Acum i-am văzut pe ai mei în fata laptopului meu citind tot felul de articole, nu numai din ziare, discutând despre ce ar trebui să facă. Au avut grijă să o informeze şi pe sora mea, care are certificat de autism şi retard mintal, dar care are 18 ani şi i s-a dat dreptul să voteze. I-au explicat şi a înţeles, şi a votat şi ea.

Şi apogeul acestei schimbări de opinie a fost când am vorbit cu bunica mea care stă în satul Limpeziş. Mi-a povestit cum la ei în sat îi ia maşina şi îi duce la vot. În automobil li se mai promite ceva, li se mai dă un kg de ulei. Şi am întrebat-o: „păi, şi tu ce faci cu toate astea?”, Păi, merg cu maşina lor, mă dor picioarele. Iau uleiul şi zahărul, am pensia mică tot din cauza lor. Şi le zâmbesc, şi mă duc şi votez cu cine ştiu că e bine, oricine!”

Noi avem nevoie de o schimbare în mentalitate şi pentru asta avem nevoie de ghidare. Am auzit mulţi prieteni care ştiu şi ei ce au de făcut pentru a schimba, dar refuză parcă să facă ceva. Speranţele tuturor au fost spulberate de prea multe ori. Eu cred cu tărie în această schimbare în politica democratică şi aştept ca la anul, pe vremea asta, să trăiesc într-un început de Berlin. Tânjesc după civilizaţie, curăţenie, organizare şi desigur cluburile din Berlin. Am totuşi 23 de ani.

Mi s-a părut oribil si deprimant si josnic că oamenii din diaspora nu au fost puşi la socoteală. Şi nu în primul tur, în primul tur a fost o greşeală de interpretare, nu a fost anticipat acest val de oameni la vot. Nu cred neapărat că nu s-a vrut votul celor din afară. Mă refer la turul doi, când se aşteptau să vină poate şi mai mulţi, doar ca în turul doi a intervenit frica. Oricum, tot respectul pentru oamenii care au stat la cozi.

În ultimele zile de campanie lumea devenise deja paranoică, vedeau un complot sau o manevră în orice detaliu dezvăluit de media. Toţi aveau pe cineva care îi plătea în spate ca să facă reclamă bună sau rea candidaţilor. În curăţenia mea la florarii din fiecare zi (azi dădeam trei afişe jos, mâine vedeam cinci), am fost şi eu întrebată în timp ce traversam de un ceafa-lata dintr-un gipan dacă mi-a dat şi mie nişte bani să fac asta. Nu, dragilor, nu toată lumea are un preţ. Trebuie să învăţăm să facem diferenţa între oamenii cumpăraţi şi oamenii care gândesc şi care ajung la o opinie personală. Şi credeţi-mă că nu te plăteşte nimeni pentru părerea ta.

Poate dacă ne-am păstra atenţia către ce vrem cu adevărat să schimbăm şi nu către ce vor ei să vedem, abia atunci am putea să fim mai puternici ca ei.

Concluzia este că mi-a plăcut și nu cred că sunt singura.

Comentarii

comentarii