Primul și singurul articol în care vorbesc despre ceva care nu prea merită atenție. Dacă nu te lauzi despre cum mergi la toaletă în fiecare dimineață, nu te lăuda nici cum fumezi iarbă în fiecare săptămână. No one cares.
Pe la 12 ani părinții îți explicau cum consumul de droguri o să-ți distrugă viața. Nu făceau ei diferența între iarbă, pastilă sau praf, toate erau la fel de rele și puteau să te transforme într-un depravat de la prima încercare. Tot ceea ce aveai nevoie să știi era că o să ajungi să furi televizorul, doar doar vei mai primi ceva de băgat în venă.
Pe la 14 ani aflai mai exact ce e chestia aia și că există oameni în relativa ta apropiere care o folosesc. Deja chicoteai când auzeai cuvântul marijuana și-ți dădeai coate cu colegul de bancă atunci când veneau voluntarii antidrog la dirigenție. Prima experiență a fost fie cu prietenii, fie cu frații mai mari. N-ai știut să tragi, mirosea îngrozitor și ți-a uscat gâtul. Dar nu te-ai lăsat, trebuia să fie mai bine data viitoare.
Dacă n-ai petrecut destul quality time cu bunica, n-ai știut nici cum miroase busuiocul și nici cum arată, așa că ți-ai luat țeapă de câteva ori. Ai primit chiar și niște ceai, până să începi să faci diferența.
Ți-ai găsit propriul om care să te aprovizioneze, apoi ți-ai dat seama că există câte unul de genul ăsta cam la fiecare colț de stradă. Sau cel puțin așa e în București. Până și maică-mea ar putea să facă rost în zilele astea, fără să se chinuie prea mult. Apoi ți-ai dat seama că nici măcar crescătorul nu e tocmai șmecher, pentru că ai mai cunoscut încă 20 ca el.
Ți-au tremurat indispensabilii de zeci de ori, când ai trecut pe lângă jandarmi, polițai sau orice om îmbrăcat suspect de albastru. În situațiile de genul ăsta, undele tale cerebrale au atins un maximum de potențial și ți-ai dat seama că mai mult dai de bănuit, că dacă ai merge și tu ca un om normal nu ai mai părea atât de dubios. Așa că ți-ai dezvoltat filosofia asta: dacă pari natural, n-are ce să ți se întâmple.
Înveți să nu mai pari crispat și să nu te mai uiți disperat în toate direcțiile după echipaje de poliție imaginare. Fumezi pe unde apuci, la liceu, în parc, oriunde. Prima dată când ești prins îți dai seama că ești capabil de un exercițiu impresionant de imaginație. În numai câteva secunde vezi în fața ochilor mașina de poliție, secția și pe maică-ta plângând de partea cealaltă a gratiilor, cu o profundă dezamăgire în ochi. Toate astea ca să nu ți se întâmple nimic, pentru că nimeni nu mai consideră iarba ceva de luat în serios.
De aici s-a stricat toată vraja și totul a devenit monoton. Iarba e ceva prea banal, nu poți să te lauzi cu ea. Am auzit, fără să vreau, destule povești prin metrouri, pe la treceri de pietoni, toate glorificau momente „incredibile’’ din timpul consumului și toate sunau exact la fel.
Dacă ai trecut prin (aproape) toate etapele și încă nu ți-ai dat seama de ce iarba nu e un subiect captivant, iată o enumerare școlărească: oricine o poate găsi oriunde, nu are cine știe ce efecte, miroase oribil, îți usucă gâtul și nici măcar poliția nu-și mai bate capul cu ea.
Sursă foto: bluesyemre.com, didang.com, pinterest.com
