Situată undeva la limita dintre suprarealism și trip halucinogen, Acid House se constituie într-un volum de povestiri care-ți vor scurtcircuita orice arie corticală a simțului bun, cunoscut de tine până acum, un ecou surdomut a unor caste respinse.
Cum ar fi să te întâlnești cu Dumnezeu, să te transforme într-o muscă, după care să înceapă să-ți placă să mănânci căcat? La propriu, să-l mănânci pe bune. Apoi să mori strivit în zbor de propria ta mamă, pe care zgomotul făcut de aripile tale o deranjează, o întrerupe din satisfacerea nevoilor sexuale alături de un tată libidinos, mult prea gras pentru costumul de latex în care este înghesuit.
În Acid House totul lasă impresia că se află într-o continuă, latentă transformare. Sentimente și stări diametral opuse ca dezgustul și plăcerea se întrepătrund și se determină reciproc până în punctul în care singura opțiune rămasă este consternarea. De la prietenul proaspăt ieșit din închisoare și până la „marele șmecher”, totul stă sub semnul sincretismului. O combinație hibridă de mizerie socială, austeritate, plăcere, promiscuitate, autoflagelare și aplatizare benevolă, totul ornat cu un strop de nihilism într-un fundal dezolant de abandonare a propriei persoane insuficientă, incapabilă, indolentă.
De-a dreptul feeric.
Dacă totuși nu te-am convins, încearcă următorul exercițiu. Imaginează-ți că te-ai apucat de droguri și nu te mai poți lăsa. Alege tu drogul, dar de preferat ar fi heroina. Nu mai ai bani, intri în sevraj și, ca de fiecare dată, creierul începe să lucreze pentru satisfacerea nevoii. Mergi la bunica abandonată într-un azil, pe care n-ai mai vizitat-o de ani buni și te hotărăști să-i furi banii și să-ți remediezi lipsa. Doar că, în locul în care ar fi trebuit să fie bani, găsești „Rezervele bunicii”. Vă faceți amândoi o doză, ca-n familie: bunică-nepot, porniți o afacere și refaceți pentru totdeauna legăturile.
Cu alte cuvinte, Irvine Welsh nu face altceva decât să readucă în prim-plan esența naturii umane într-un mod cât mai autentic. El nu se restricționează, imaginația sa debordează, pe alocuri bolnav, reinterpretând contextul social; îl aduce în actualitate, îl reiterează de această dată în forma cea mai dezinvoltă și mai necosmetizată, servind, ca întotdeauna, un adevăr incomod: disfuncționalitatea este o caracteristică a fiecărui individ în parte, dar se concretizează într-un aspect comun, iar diferențierea se regăsește numai la nivelul tipului de disfuncționalitate pe care fiecare o dobândește.
Redundant, superfluu, mult zgomot pentru nimic.
Astfel printre personaje regăsim drogați, fetișiști, voyeuri, filozofi, târfe, transexuali, alcoolici, manageri, cinefili, semidocți, homosexuali, regine nespălate – murdare de propria urină, agenți de parc, profesori, fotbaliști amatori, adică tot ce ar putea da definiția normalității. Un colaj pestriț ale cărui elemente sunt de cele mai multe ori gunoaie.
Și totuși, gunoaiele sunt cele mai interesante. Eu prefer mizeria, pentru că în pofida aspectului, de fiecare dată descopăr visceralul; esența trece drept lipsă, iar golurile sunt mascate de iluzii pline. Întotdeauna am învățat mai multe de la un junkist decât de la un profesor, nu lucruri bune, dar în mod cert raportul cantitativ este net în defavoarea celui din urmă.
Povestirea mea preferată este „Cvartetul unui dezastru sexual”. Nu are nimic special: un fiu și o mamă fac incest, o frustrată și un ratat se cuplează, un idiot se enervează când iubita începe să râdă în timpul sexului, iar un alienat social nu și-a tras-o niciodată și pare singurul mulțumit.
Nu te lăsa influențat de preferințele mele. Atenționarea e oricum fără rost, știu că n-o vei face.
Cartea a beneficiat și de o ecranizare în regia lui Paul McGuigan, în 1998, pe care n-am reușit să o văd, dar care se pare că n-a înregistrat succesul peliculei Trainspotting, filmată cu 2 ani mai devreme. Mărturie stau punctajele de pe IMDb.
Hai în lumea gunoaielor, scumpe sau ieftine, tot gunoaie rămân!
Surse fotografii: film4.com, polirom.ro, zeitgeistfilms.com
